Zaharia Stancu este cunoscut mai ales ca prozator.

Este auto­rul unei proze adesea poematice, cum e capitolul Iarba din roma­nul Descult sau romanul-elegie Ce mult te-om iubit. Poeziile reu­nite in volumul Poeme simple sint de o mare prosprjime si simpli­tate. Astfel este si poezia, intitulata voit simplu, Patna, caci, acestui cuvint, pare a spune Zaharia Stancu, nu trebuie sa-i mai adaugam nimic, el fiind de fapt o notiune atotcuprinzatoare, cu un continut de-a pururi plin de poezie. Relatia dintre titlu si acest continut se stabileste usor, intregul text reprezentand o definitie lirica a patriei.


Ca in orice definitie, se incepe cu termenul de definit, urmind ver­bul "a fi" si mai multe nume predicative, care contin "explicatia" notiunii. Cuyintul "patria" in pozitie initiala se repeta intr-un lant de definiri metaforice. Ideea sugerata prin acest procedeu e patria ves­nic prezenta in constiinta poetului, intrucit ea reprezinta un Cuvint de inceput pentru tot ceea ce exista in jurul nostru. Verbul "a fi".

se afla la prezentul indicativului in acelasi sens, al fiintarii neintre­rupte a patriei. Impresia de explicatie elementara - pe care o da repetarea lui "a fi" -,de definitie aproape scolareasca, dupa modul in care se structureaza - a fost dorita de autor. Marile adevaruri sint simple.
Pentru poet, patria este in primul riad un anumit spatiu, di­mensionat in plan orizontal ("tarina pe care o calc", adica pamin-tul, element primordial si tezaur de amintiri ale istoriei) si, m plan vertical ("vazduhul pe care il respir" deci cerul, cu infinitatea sa . Albastra si aerul - care conditioneaza viata; orice respiratie inseam­na pentru poet a respira aerul patriei).
Urmatoarea fraza "Patria e zumzetul albinelor
Care culeg mierea din flori."

- are aceeasi simplitate de abecedar sugerind prospetimea perceptiei, si, totodata un spatiu paradisiac.
Treptat, jieisaiul sintetic al patriei (cimpul neted, lanurile de gnu si secara, dealurile cu struguri, apele) devine mirific: apele au "pesti de argint si de aur".

Vietatile muntilor: ciute, cerbi, mistreti si cocosi, "imbracati in pene albastre, cu pinteni" dau senzatia de fauna fabuloasa si feerica. Enumeratia si sugestivul epitet "albas­tre" servesc acestor efecte. Privirea pare a se inalta de la orizon­talitatea cimpiilor la spinarile domoale ale dealurilor rodnice, iar de aici la spectacolul geologic al muntilor "cu creste pietroase, cu prapastii adinei", pentru a ajunge, in sfirsit, la cer. "Patria e cerul cu soare, e cerul cu nori,..."


Directia ascensionala a acestor planuri e simbolica. Pare ca patria isi inalta hotarele toate pina la cer -cum scrie un mare poet.
Patria, fiind eterna, are si o dimensiune cosmica:

"Patria e cerul cu soare, e cerul cu nori,
E cerul cu luna, e cerul cu stele," Ima­ginea astrala a patriei arata ca ea atinge treapta perfectiunii, ca este legata de tot ce este inaltator, ca este sublima. Desigur, ca in orice limbaj figurat, in cele doua versuri mai poate exista si un alt sens: cerul "cu soare" poate insemna o "vreme senina" a natiei, fara amenintare, fara razboaie, iar cerul "cu nori" - o vreme de restriste pentru popor, impilarea. O a treia interpretare ar fi ca patria este vesnic aceeasi in rotirea neincetata a astrelor, ca oricum l-ar fi cerul, el este unic -. cerulpatriei. Sensurile multiple pe care le au propozitiile lirice ale lui Zaharia Stancu, in ciuda simplitatii lor ostentative, probeaza faptul ca ne aflam in fata creatiei unui poet matur, profund.
Urmatoarele versuri sint consacrate poporului; patria este si poporul - spune poetul, fara a folosi de la inceput acest termen, ci enumerand:

"oamenii acestia", "fratii mei, surorile mele",
"Ta-rina strabunilor mei."

Poporul este vazut, deci, ca o imensa familie (frati, surori, in care poetul se integreaza (fratii mei, surorile me­le), Nu-i uita pe strabuni.

Ultimele trei versuri cuprind o frumoasa triada metaforica (do­ua comparatii si o metafora) a varstelor omului; compararea virstei juvenile cu "o trestie subtire", amintind de un faimos aforism al filosofului francez Pascal ("Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura, dar e o trestie cugetatoare"). Trestia sugereaza, deci, fragilitatea, vulnerabilitatea; plopul, inalt si elastic - flexibilitatea, zbuciumul si avintul tineretii, iar stejarul - virsta senectutii. "Ste­jarul" - in sens figurat, are o veche si bogata traditie literara. Ar­bore impunator, cu o coroana fastuoasa, inalt si rezistent, a fost intotdeauna un simbol al maretiei, fortei, victoriei. (Nu intimpla-tor, frunza de stejar apare si pe epoletii unor grade militare). Re­marcam faptul ca cei trei termeni cu valente metaforice apartin universului vegetal: trestia, plopul, stejarul. Asociatia este frecven­ta in poezia populara. Nu este vorba de vreo influenta, ci de im­perativul simplitatii care a dictat aceeasi selectie.

Astfel, notiunea de patrie este definita in mod simbolic, intr-o expresie lirica foarte personala, mesajul inaltinduse limpede din te­satura imagistica. El este simplu si miscator: iubirea de patrie este fireasca precum aerul pe care il respiram, precum tarina pe care o calcam; pamintul ei ne-a zamislit si ne-a implinit fiinta.