Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Vasile Voiculescu (1884-1963) s-a nascut intr-un Baragan arhaic, in care se resimtea inca amintirea de Ev Mediu timpuriu a primilor crestini carturari si martiri, in special a lui Ulfila, primul autohton care se incumetase sa traduca Biblia intr-o "limba barbara", cea a vechilor germani. Pe langa fiorul biblic, este influentat de scrierile vechi indiene, de "Upanisade", de scriitori ca Wundt, Hoefnig, Pierre Janet, dupa ce se familiarizase cu pozitivismul lui Darwin si Littre.

Devine medic, urmand o profesie de alinare a chinurilor si deznadejdilor umane, dar se dedica scrisului, literaturii, care ii consacra un alt tip de lume, aceea a spatiilor imaginare ale poeziei, iar, catre sfarsitul vietii, cea a magiei inferioare si a tendintei de transcendere a realitatii, ilustrate in cele mai reusite dintre nuvelele si povestirile sale. Se apropie, in felul acesta, de acelasi orizont magic si mitic in care si-a intemeiat Mircea Eliade cele mai cunoscute nuvele fantastice. Exista insa o deosebire de structura intre magia din scrierile lui Mircea Eliade si cea din proza lui Vasile Voiculescu: magul Suren Bose din "Nopti la Serampore" detine stiinta absoluta a realitatilor alternative, iar magia din povestirile lui Vasile Voiculescu este de fapt samanism, practicat de fiinte cu puteri magice in declin, "istovite", ca in "Ultimul Berevoi", de agresiunea constanta a lumii moderne.

Volumele sale de poezii sunt: "Poezii" (1916), "Din tara zimbrului" (.1918), "Parga" (1921), "Poeme cu ingeri" (1927), "Urcus" (1937), "intrezariri" (1939). in ultima parte a vietii scrie, surprinzator, nuvele, "Capul de zimbru" si "Iubire magica" (1966), un roman, "Zahei Orbul" (1970), si un neasteptat ciclu de sonete, "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu" (1964), toate acestea aparute postum.

Despre Vasile Voiculescu, Ion Pillat afirma ca e un "poet al tarii si sufletului sau", iar Ovidiu Papadima considera ca a ramas "om intru totul in poezia sa - cu toata senzualitatea lui plina, cu toate nostalgiile lui de a musca zgomotos din fructul gustos si zemos al vietii pamantesti".

In primul volum de versuri, "Poezii", el este mereu in cautarea unui "Dumnezeu transcendent" (Tudor Vianu). Nota lirica dominanta din acest prim volum este a unor reminiscente samanatoriste: aici apare icoana satului natal, un loc primordial, "un barlog arhaic, scobit in cremeni aparte", unde indumnezeirea isi face simtita prezenta. Peste tot se descopera un belsug bestiar, "cu spor de flori si ape, de pui si miei molatici", iar crangul vuieste "de gunguritul hulubilor".

"Din tara zimbrului" este, in cele mai multe dintre piesele sale, volumul patriotismului romanesc din primul razboi mondial, iar "Parga", intr-un moment istoric al implinirii si al reconstructiei, ofera imaginea echilibrata a spatiului autohton ce se regaseste pe sine, in liniile sale de forta primordiale, dupa cum spunea Ovidiu Papadima, cu "pesteri, cu peretii arsi de lava, in care numai un pas, o soapta «sporesc acolo in mii de cresteri»".

Ov. S. Crohmalniceanu remarca talentul poetului de a descrie cu forta "natura telurica, infiorata de puternice aspiratii spirituale," care il indreapta, ca si pe Blaga, catre expresionism. Tot adauga:

"Motivele traditionaliste revin, dai salvate oarecum de idilismul lor initial printr-o cufundare organica in complementaritate. Sentimentul religios se interiorizeaza si incepe sa nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice".

Destinul este orb, inaintand prin hrube "jilave" si "intortocheate":

"E un dedal de sali, de gropi si coridoare,
Ce urca, se sucesc sj se coboara,
Cu iezere de ape in valtoare,
Cu naruiri de bolta ce coboara" ("Sunt pesteri"), fiind considerat, de Ovidiu Papadima, extrem de apropiat de "peisajul insorit de jar al poeziei iberice, de arta barocului spaniol, prin felul cum organizeaza si aglomereaza- imaginile".

Thanaticul se transforma in reintoarcere la viata, prin contopirea planurilor spatiale, terestrul si cosmicul, spiritualizate printr-o tot mai accentuata prezenta a divinului ortodox in lumea comuna, Voiculescu devenind unul dintre poetii cei mai reprezentativi ai ortodoxismului romanesc interbelic. Poetul este, la fel ca Tudor Arghezi, un homo religiosus, care prezinta, in maniera samanatorista, degradarea lumii satului:

"Azi satu-i plin de gloata, strainii-l cerceteaza,
Dar casa mi-e pustie si curtile-n ruine" ("Casa noastra"). Spre deosebire de Lucian Blaga, care propunea "resurectia fortelor

stihiale" in piesele de teatru ("Mesterul Manole"), avand poezii expresioniste ce prezinta "amurgul omenirii" ("Paradis in destramare"), sau de Tudor Arghezi, care cauta razvratit sa primeasca un raspuns din partea eternitatii in "Psalmi", simbolurile biblice pozitive si imaginile traditionale cu ingeri sunt mult mai frecvente la Vasile Voiculescu. ingerii lui Voiculescu devin, in cele din urma, simpli "locuitori ai satelor si ai campurilor" (Nicolae Manolescu), expresie a unui panteism bland, de factura ortodoxa, cu ingeri antropizati pe prispa caselor si prin gradini leganatoare. in "Cazut pe piatra", poetul manifesta nostalgia pierderii originilor:

"Acum-zacas pe piatra, neracorit de-o boare,
Astept sa ma sloboade Trimisu-ti din osanda:
O pasare din ceruri sa tabere flamanda,
Avida, sa ma-nghita si inapoi sa zboare!"

La "Gandirea", cunoscuta revista a traditionalismului ortodox, se manifesta modul teandric ca singura modalitate de salvare umana, vazuta ca o conjugare a eforturilor Divinitatii cu ale omului. Cel care nu vrea sa fie salvat refuza Divinul ca principiu de inaltare asupra intregului si de aceea soldatii libertatii umane sunt intariti de prezenta Heruvimului, care ameninta lumea cazuta in pacat:

"Ca-i sabia de foc neindurata,
Pe care Heruvimul nevazut
O flutura spre lumea blestemata
La Poarta Paradisului Pierdut" ("Arhanghelul Durerii").

"Poeme cu ingeri" oscileaza intre peisajele campestre, ale Baraganului, si cele marine ("Harfele marii"). Voiculescu este adeptul unor viziuni ale uaei lumini divine ce pluteste deasupra lumii. Un vacar este prefacut intr-un inger, ninsorile moi cad din prisacile celeste, imaginea "palatelor,ceresti" se vede de pe un pamant asteptand salvarea:

"«Eu, spunea unul, numai sa sosesc,
Si-am sa cunosc locul indata:
Mi s-a aratat in vis palatul craiesc,
E cat un munte de marmura curata.»/
Celalalt spunea plin de indemn:
«Eu nu stiu de palate nici de munte...
Eu cunosc pruncul, s-a nascut cu semn.
Trei stele, una in piept, una in spate si alta-n frunte.»/
«Adevarat, adevarat», intarea Gaspard,
«Cine-i mag astrolog nu se pierde:
Eu stiu ca deasupra cetatii lui ard
Trei sori, unul alb, altul rosu, altul verde»".

Lumea este sortita incurcarii mintii, incapabila sa mai perceapa dimensiunile de odinioara, de aceea este necesar un "palc de ingeri":

"Tu, Doamne, stii ca-i bine si-i drept ceea ce-ti cer,
Nu zabovi la ruga uscatelor paduri:
Trimite-un palc de ingeri, in spate cu securi" ("in padurile de ganduri"). "Margaritarul bolnav" prezinta o viziune degradanta a lumii, la fel ca in "Paradis in destramare" a lui Lucian Blaga. ingerul, lipsit de energia-i imortalizatoare, moare din cauza nostalgiei pentru spatiile pure, celeste:

"ingalbenit pe-alocuri, sfaramicios, avar,
Lasa sa se-ntrevada o zare tot mai slaba
Si-si oblojea launtrul si inima-i bolnava
Cu-o pojghita zbarcita si tulbure de var.../
Murea margaritarul cu stingeri si alean,
Secat de-un dor naprasnic si fara alinare
Si-n lunga-i agonie visa departe-n mare
Un cuib de scoici batute pe-o creanga de margean" ("Margaritarul bolnav"). "Destin" (1933) propaga o viziune puternica a pustei, a Baraganului, cu energii izvorand direct din pamant: fantomele par sa vina de niciunde, sa fie singurele pasagere ale spatiului pustiu. in "Hotii de cai", Baraganul, terenul arid, pare a fi supus vitregiilor vremii, fiind cand desertic, cand acoperit de praful uitarii:

"inecat de iarba, sur de praf ori glod,
Baraganul slobod n-are voievod.
Iures ca la nunta: Hii si hai si hai,
C-am patruns in raiul hotilor de cai!" Volumul "Urcus" (1937) foloseste ca specii pastelul, idila si balada, semanand mai mult a parnasianism, prin impersonalitatea imaginilor. George Calinescu vorbea de un "petrarchism strident" si "suparator": toamna tine in maini "aur negru", "inaltele dezgusturi stau tarc peste priviri", lumea e lovita de batranete ca Iov de varsat, condamnandu-l pe om la tristete, ingreunandu-l , sapandu-i groapa, "pastaia batranetii e grea de bolovani", iar vremea este pustiita, sterila, pe ea se revarsa "pletele reci", simbol al extinctiei. Poezia lui Vasile Voiculescu se constituie astfel intr-o lirica a spatiului romanesc surprins in diferite ipostaze, de cele mai multe ori spiritualizat, aspirand catre configuratia toposului edenic. Satul este plin de case, scufundat intr-o liniste traditionala, amintind de eminesciana "Sara pe deal": "Ce pasnic era satul... Pitit la poala culmii,
Ca un ostrov de cuiburi sub streasina-nvechita" ("Casa noastra"). Animalele, gargarita, vietuitoarele marunte sunt conservari ale arhetipului, nu se banalizeaza, nefiind supuse legilor firesti ale schimbarii, chiar incanta ochiul:





"Gargarita-nspaimantata,
S-a ascuns de frica
intr-un bob si sta-ncuiata" ("Pedeapsa macului"). Haiducul poate fi o reincarnare a omului arhetipal, insolit in civilizatia moderna:

"Ca soimul salbatec de-a pururea sta treaz,
S-atine la plaiuri Stoian cel viteaz,
inalt si naprasnic, la fata smolit,
Se teme o tara de bratu-i cumplit" ("Haiducul"). Epoca mitica poate fi resuscitata prin imaginea oamenilor cuminti, blanzi, cuprinsi de o bucurie nefireasca, serafica, manifestata chiar in preajma mortii, devenita un eveniment normal, repede uitata, a celor prinsi in angrenajul societatii moderne, ce nu mai "face", doar "preface" si "scrie in scripte":

"Lacul zanelor din codri a-nceput ursuz sa scada...
Tainuitele-i izvoare rand pe rand s-au potolit.
Si-n paragina hobaiei brusturi grei crescuti gramada
Tot mai stramt il strang in copca unde-ncet s-a cuibarit" ("Lacul zanelor"). Sensul desacralizarii este tragic: oamenii se complac intr-o lipsa teribila de orizont si de fantastic. in schimb, se observa cum la Vasile Voiculescu cele doua tipuri de realitate se opun: realitatea micilor bucurii, a oamenilor simpli si realitatea mitica, ce confera spatiului si timpului calitati extra rdinare. in "Cand a fost sa moara Neculut", iru iginile se compun una dupa alta, intr-o succesii" e tragica: evenimentele sunt simple, o schija " loveste pe cioban, iar acesta, intr-un ciudat d ja vu, isi aduce aminte de intreaga sa viata, de persoanele obisnuite ale cadrului familial: "Mi-a vorbit de-acasa, pomenind de copii..."

. Moartea survine violent, iar personajul va disparea la fel de simplu pe cat a trait, desi este "ca fierul [...], falnic cum e pinul":

"Si-a ramas acolo, sub o curmatura,
Povarnit pe-o parte, cam asa-ntr-o rana,
Stand sa duca parca fluierul la gura,
Cum sedea la munte, vara, sus, la stana".

Ipostazierea telurica, dizolvarea in elementele naturii este lenta, urmarind aceleasi etape ca in balada mioritica. povestea lui este trista ca a oricarui muritor, de munte contin aceasta lume a jalei timpurii, putin indepartata de bucuriile firesti, iar sentimentelor dezolante ale mortii li se substituie peisajul feeric al naturii.

Nunta taraneasca face parte din acelasi tip de realitate banala, oamenii, amenintati de curgerea navalnica a timpului Trec vremile... ca niste ape.../Si fata lumilor o spala..., "Trec vremile"), par a-si gasi un liman temporar:

"Asupra lor Iubirea vegheaza priincioasa,
Le-alcatuie patule de iarba matasoasa,
Deschide Vesnicia si timpul cade mort".

Realitatea mitica exista, chiar daca semnele ei nu mai apar in lumea reala, ci s-au ascuns, putand fi semnalata prin acea nemurire a timpurilor de altadata, arhaice; ea se defineste printr-o continua trecere prin timp, o scufundare ce nu urmeaza nici o lege, fiind o stare fara odihna, intr-un zbucium continuu:

"Ravnesti sa pui un capat luptei grele
Si prin tumultul lumilor sa treci,
Cu binele ce-ai savarsit in ele, /Sa te asezi in linistea de veci?/
Ci-n van astepti rasplata viitoare
Ca o odihna dupa un sfarsit.
Nu: nemurirea nu este o stare,
Ci o lucrare fara de sfarsit" ("Nemurirea"). Lumea antica a zeilor mai exista inca, deitatile nu mor, este o conditie sine qua non a existentei lor; splendorile fapturii lor de nea pot fi regasite in orice moment:

"A stat ca-ntr-o cripta cu-ntreg-alaiul sfant,
A stat milenii cerul Helladei sub pamant,
Dar sapele vrajite ce-odata l-au deschis
Dezmormantara cerul cu zeii lui de vis...
Ce far de frumusete s-aprinde jos acolo,
inconjurat de Joe, de Ares si Apolo?
E Afrodita, goala, cu nimfele vasale
in toata fragezimea eternitatii sale."

("Eleusis sau Olimpia"). Legatura cu traditionalismul este prolifica pentru poetul cu predilectia marilor revelatii; omenirea este inca vegheata de entitati de dincolo de timp si spatiu, care pot aduce nadejdea, chiar daca "ingerul nadejdii" este prabusit in tarana:

"Si m-am plecat atuncea ca sa-l privesc de-aproape,
Mai palpaiau pe frunte-i cearcani de vapaie...
incolo numai umbra, pe-aripi, pe pleoape,...
Parea un biet razboinic cazut intro bataie
Avea hlamida rupta si o aripa beteaga
Cu sfarcurile boante si pene zdrentuite
ZazqSl grozav de palid, sleit si fara vlaga
Si-ncet scancea in somnu-i cu vise chinuite/" ("ingerul nadejdii"). Epitetul "zdrentuite", atasat cuvantului "aripi" este simptomatic, imaginea fiind puternic expresionista: visele sunt "chinuite", pentru ca lumea se afla in pragul prapastiei, se scufunda in neant. Dar Voiculescu spera in revenirea puterii divine, a fortelor capabile sa regenereze omenirea lipsita de speranta. De altfel, imaginea predominanta la Vasile Voiculescu este a ingerilor venind pe prispa casei taranesti, binecuvantand linistea arhaica a acestor locuri. Ortodoxismul si traditionalismul poetului se traduc prin reiterarea vechiului mit biblic. Dumnezeu este imaginat, in stricta maniera ludica, drept un om obisnuit, un batran incovoiat de varsta-i prea mare:

"Cu barba alba si cam pitic
Iesea din casa-i mare cat un palat
Si zvarlea spre albii porumoei
Boabe aurii de mei."

("Dumnezeul copilaresc"). Muntele, spatiu initiatic, mult mai aproape de cer, locul intalnirii sacrale cu eternitatea:

"Urc muntele de gand cu aspre gabe
Catand frunzarul rugului aprins:
Doar mugetele. tunetelor albe
Ma vor vesti ca, Doamne, te-am atins."

("Horeb launtric"), contine simbolic esenta lumii bazate
pe un adanc spirit religios al spatiilor divine.

Este cautat, dar nu mai este gasit cu usurinta, pentru ca oamenii ii resping prezenta, nu il venereaza din tot sufletul, creandu-i chip cioplit:

"Joi porneam in cete la padure
S-adunam caltunasi si viorele,
Umpleam de chiot si de cantec dealurile sure,
Uitand ca esti mort si c-o sa te impodobim cu ele."

("Dumnezeul copilaresc"). Spiritul inocent al copilului, mereu aflat in cautarea eternitatii, a hierofaniei, nu se potriveste cu mintea rationala a adultului, mult prea geometrica si restrictiva, incat sa inteleaga ca altadata exista o "tara a minunilor", paradisul, astazi fiind incapabil sa mai regaseasca vechile sensuri ale gandirii transcendente imemoriale.

Pentru ca lumea a imbatranit, se pregateste de schimbarea la fata a omului, iar iubirea va fi, la randu-i, luata in deradere, apanaj al unor fiinte fara atributele necesare, cum se intampla in "Iubire imbatranita" din volumul "Destin" (1933):

"De vreme ce iubirea, batrana, slabanoaga,
isi ia de-acum toiagul si pleaca-ncet spre schit,
Cu sila-i smulge-i floarea ce-n mana ei se roaga,
Si tandari fa oglinda in care s-a privit".

Lumea, fata de omul nevolnic, poate sa-si pastreze insa infatisarea, pentru ca ea este formata din materie fara gandire, amorfa, din elemente marine sau chtonice:

"Sihastre porti de ma-e cu porti desferecate" ("Caliacra"), "Un vant zburlit porneste din tarmuri sa tresalte" ("Efigii marine"). Puritatea naturii se opune impuritatii lumii umane, soarele straluceste dintotdeauna, vantul bate pe deasupra Dunarii in "Dimineata dunareana", anul scutura frunza cu frunza ("Sosesc codrii"), elementele naturii se compun si se recompun, indiferente la chinul omului care si-a pierdut sacralitatea initiala. In "Cina cea de taina", viitorul lumii este determinat in mod profetic, realizandu-se o transcendere a conditiei omului. Rumegusul timpului cade greu asupra poetului, care se margineste a privi zanele de altadata, dintr-o copilarie ce se indeparteaza de el cu viteza unui meteorit, in spatiul virtual al propriei minti:

"Ne intorceam odata noaptea de la fan...
Un card de fete plecate la ghilit...
Un card de zane invoalte si balane...
Alearga in tacere/... Apoi s-arunca si ele-n scalda senina
Si, goale, ies si se tolanesc alaturi pe prund."

("Zanele de aur"). Povestirile lui Voiculescu, multe fantastice, creeaza atmosfera, prin prezenta insolitului paradoxal, a magiei primitive, practicata de solomonari si de oameni ai singuratatii, mai aproape de Sadoveanu decat de Mircea Eliade. in "Pescarul Amin", personajul principal, eponim (da titlul povestirii), isi va pierde viata, din solidaritate cu arhetipul sau marin, un peste din strafundurile apelor. in "Lipitoarea" apare ideea arhetipului spiritual, recuperat printr-o regresiune a memoriei in timp, astfel ca se creeaza o falie temporala retroactiva, dar personajul nu-si va da seama care este identitatea sa reala, a lui sau a bunicului sau. Romanul "Zahei Orbul" prezinta o lume abisala, eroul traversand, prin suferinta si iluminare spirituala, complicatul "balci al desertaciunilor" lumii.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate