Sonetele lui Vasile Voiculescu, grupate in volumul "Ultimele sonete inchipuite ale Iui William Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu" (1964), le continua pe cele ale lui Shakespeare, de la numarul 154, incepand cu textul numerotat CLV pana la CCXLIV. Vasile Voiculescu aduce un omagiu marelui scriitor englez, in sonetul al nouazecilea:

"Stric -oare faimei tale? ingaduie sa-ti spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar si uitarea.
Cine-ar putea, cu atata mai mult un biet nebun,
Si in ce chip pe lume, sa pangareasca marea?
Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will;
Nu am putut ajunge naprasnica-ti marire!".

Poezia, a 16-a din ciclul "Sonetelor", se constituie ca un elogiu adus cuvantului intemeietor de lume, nemuririi divine care a iscat frumusetea universului:

"Samanta nemuririi, iubite, e cuvantul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce pastreaza un zbor inalt de-aripe,
Pan ce-i soseste timpul in slavi sa-si ia avantul."

Solia adusa de Fiul Omului pare un semn premonitoriu pentru viitorul benefic al fiintei umane:

"A fost de-ajuns un nume, al tau, sol dezrobirii", pentru ca intreg cursul istoriei se modifica intr-un mod paradoxal:

"S-au spart si veac, si lume; tinut prizonier
A izbucnit din tandari, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur sa ne rapeasca-n cer."

"Vulturul iubirii" este metafora perfecta pentru principiul teandric, dupa care omul isi va schimba conditia umana in momentul in care va crede in Dumnezeu cu adevarat si se va inscrie intr-un principiu novator al spiritualitatii inalte.

Trecerea omului la un alt stadiu al spiritualitatii este bine conturata de eul liric aflat in cautarea absolutului in ordine divina:


"Egali in frumusete si-n genii de o seama,
Am descuiat taramul eternelor idei;
Supremelor matrite redati, care ne cheama
Din formele caderii, la pura-ntaietate,
Sa ne topim in alba, zeiasca voluptate."

Acest moment este savurat cu placerea plenara a trairii: rangul fiintei umane se va schimba de la conditia de muritor la aceea de fiinta care stapaneste marginile eternitatii. Paradisul imaginat de poet este de natura imateriala, fiind inscris intr-o idealitate ce depaseste granitele materiei si o ajuta sa treaca intr-un domeniu necunoscut oamenilor, intr-un univers metafizic perfect, insondabil.

Aceasta resurectie a gandirii umane se ascunde in fiecare clipa scapata din cadastrul universal, devine un principiu unic al lumii vazute ca o eternitate a formelor nonmateriale. Poetul descopera eternitatea din "coaja unei clipe", prin care inscrie intreaga lume intr-o dimensiune temporala perpetua.

Teme si motive ale "Sonetului CLXX"

.  Lumea structurata dupa un principiu unic, al picaturii mai mici, inglobate intr-o sfera adimensionala, infinita: trecerea de la principiul superior la cel inferior se remarca prin aceasta "coaja" a clipei eterne, care devine secunda trecatoare pentru om.

. Transcenderea fiintei umane intr-un alt domeniu al cunoasterii si al existentei materiale.
.  Posibilitatea ca, prin iubire, omul sa-si redobandeasca o conditie arhetipala pierduta de multa vreme.
. Lumea inscrisa in matrice perfecte, capabile, totusi, printr-un efect de tunel, printr-o depasire a cenzurii transcendente, sa genereze "schimbarea la fata" a umanitatii.