Din toata poezia iernii, deloc lipsita de maretie, Vasile Alecsandri se dovedeste totusi un temperament clasic, iubind marile deschideri solare, peisajele luminate puternic. "Teroarea boreala" il determina sa priveasca iarna ca pe un anotimp al incremenirii totale, al mortii naturii, al lipsei de spatiu si mobilitate. Poeziile "Mezul iernei", "Gerul", "Iarna", "Viscolul" construiesc un tablou suprareal, al lumii cuprinse de anotimpul rece. "Viscolul" este expresia cea mai vie a imaginii apocaliptice a stihiei dezlantuite, venite din tinuturi boreale, din lumea ghetarilor. Aceasta persistenta a nordului enigmatic, preluata din mitologiile germane, creeaza un Niflheim sui-generis, un taram al zapezilor vesnice, in care sansele de supravietuire ale privitorului solitar nu se implinesc decat in preajma focului. Vijelia vine cu intreaga cohorta de manifestari a anotimpului rece:

"Crivatul din meazanoapte vajaie prin vijelie,
Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie.
Valuri albe trec in zare, se aseaza-n lung troian
Ca nisipurile dese din pustiul african."

Tabloul este desertic, de o maretie inspaimantatoare, poetul percepe viscolul ca pe o amenintare permanenta.

Viscolul scoate la iveala animalele de prada, lupii si corbii, simboluri ale ferocitatii extreme, aducatoare de moarte, pradatorii facand parte din acelasi spectacol dinamic al naturii:

"Viscolul framanta lumea!... Lupii suri ies dupa prada,
Alergand, urland in urma-i, prin potopul de zapada.
Turmele tremura: corbii zbor vartej, rapiti de vant,
Si rachitile se-ndoaie, lovindu-se de pamant."

Imaginile sonore ale vijeliei sunt coplesitoare; un urias vacarm, al groazei apocaliptice, cuprinde intregul spatiu:

"Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-n departe se aude un nechez rasunator...
Noaptea cade, lupii urla... Vai de cal si calator!".

Imaginea pustiei de gheata se amplifica, intr-o gradatie a senzatiilor: demonii anotimpului rece se fac simtiti peste tot, scotand sunete de o inimaginabila varietate. Singurul aventurier in acest taram este un calaret nefericit, gonit din urma de urletele lupilor, de noaptea transformata intr-un taram al stihiilor. Tabloul naturii dezlantuite, impersonala in maretia ei, este clasic prin esenta, marile talazuiri lichide fiind controlate de o regie cosmica perfecta.

Singura scapare in acest spatiu neprimitor este casa mitica, primitoare, cu luminile aprinse in mijlocul pustiului de gheata:


"Fericit acel ce noaptea ratacit in viscolire
Sta, aude-n camp latrare si zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospetie il intampina zambind!" Tabloul crud al iernii, populat cu animale de prada, corbi sau lupi, bantuit de vanturi de o forta nemasurata, este eludat, prin antiteza, de interiorul bland al casei, focul fiind moderator al teribilei vijelii de afara. Prietenia peisajului domestic, sugerata chiar prin latratul cainilor, se opune vacarmului terifiant al iernii. Casa, domul, devine simbolul universului protejat, un centru al lumii, un refugiu salvator intr-un pustiu de gheata. Teama de iarna a lui Alecsandri se transforma astfel in prilej de preamarire a asezarilor omenesti, oaze ale linistii si ale calmului vietii personale. Casa incalzita, cu "ferestrele lucinde", reflectand focul din sobe, are corespondenta deplina cu aceea evocata in sensurile ei profunde de Gaston Bachelard:

"De fapt, casa luminata, in campia pustie, este o tema literara care strabate secolele si pe care o regasim in toate literaturile. Casa luminata e ca o stea in padure. Ea il calauzeste pe calatorul care s-a ratacit."

Observam cum poezia oscileaza permanent intre doi poli: stihia fluida, purtatoare de nenorociri, prevestitoare de moarte, si peisajul domestic, pazit de patrupedele latratoare, cu o casa primitoare, oferind spectacolul fascinant al focului. Poezia lui Alecsandri contureaza, in imagini bine structurate, desprinse ca pozele dintr-o diorama, imaginea anotimpului boreal, perturbator tocmai prin senzatia de opozitie totala cu viul, cu viata calduroasa, mediteraneeana.

Pastelul "Viscolul" este structurat in patru catrene, cu versuri de cincisprezece silabe si rima imperecheata, aabb. Peisajul este creionat in linii incerte, imaginea este mai mult auditiva decat vizuala, predominand sunetele ascutite sau grave, de o tonalitatea cand foarte joasa, cand foarte inalta: zgomotul vijeliei se compune din suieraturi, scartaituri funebre, strigate de sfarsit de lume, intr-un concert format diri-roii de glasuri, venind de peste tot. in ultima strofa, sunetele isi diminueaza tonalitatea, marcand apropierea unui liman salvator.