Toata existenta poporului nostru se poate imagina ca o intilni-re cu, pamintul.
intoarcere la brazda este un poem al neputintei romanului de a se instraina de tara. Brazda e urma ramasa in pamint dupa plug .- o fisie de pamint arata, semnul de infratire cu pamintul* prin munca. Traditia populara a pastrat amintirea unor Drazde legen­dare: Brazda lui Traian, Brazda lui Novac. Pamintul a fost multa -vreme zeificat. Oamenii sarutau pamintul la sarbatori ori la in­toarcerea in tara, ii adresau rugaciuni si ii cereau iertare, aduceau cu ei pamint din tara cind plecau in strainatate. intelegem de ce pamintul e vazut ca o fiinta ocrotitoare si in poezia lui Arghezi. In toata literatura noastra prin patrie se intelege in primul rind pamintul. Tudor Arghezi demonstreaza dependenta de pamintul tarii, marturisind suferinta indepartarii de el. Exista citeva versuri de mai mare difuziune lirica. Sint acelea in care adresarea di­recta potenteaza prin vocativ ("Pamintule" - scris cu majuscula si repetat) si imperativ ("Primeste-ma") emotia regasirii, pre­cum si strofele finale in care apare extraordinara imagine a omu-lui-pom.

"Odrasla deplugar" a pribegit purtindu-si peste tot statornicia vietii de acasa. Ea e cuprinsa in insemnele existentei sale taranesti (fluierul, ciinele, cutitul) si in intreaga invatatura mostenita din . tata-n fiu. Romanul ia cu sine patria oriunde ar merge. Dreptul de a fi recunoscut de Pamint se obtine prin lupta (in­tr-o poezie de Vasile Alecsandri, Pamintul "tresare si "recunoas­te" pe viteazul care l-a aparat) si prin munca, prin transformarea pustiului in rodnicie. "Brazda" - pamintul lucrat, se opune spinilor si maracinilor; altoiul - naturii salbatice.


Intreaga constructie lirica din ultimele doua strofe se sprijina pe echivalenta poetica om (hoinar) - ppm hoinar, care e dezvoltata in alte imagini, inrudite: poame, ramuri, radacina. Asemanarea din­tre fiinta omeneasca si pom (arbore) vine din literatura si cre­dintele populare. Dar la Arghezi ne frapeaza expresia pom hoinar: "Fusei un pom hoinar in lumea toata (intr-o poezie argheziana mai veche gasim (om) - copac pribeag). Pomului fiindu-i proprie fixitatea, datorita radacinilor adine infipte in pamint, "un pom hoi­nar" contrazice ordinea fireasca a lucrurilor. Pe cit de absurda, de fara sens ar fi "plecarea" unui pom, tot astfel ar fi si indepartarea taranului de brazda lui. Omul imaginat ca un asemenea "pom" e destinat de la bun inceput suferintei; pomul hoinar ar putea da senzatia smulgerii dureroase, de altfel si imposibile, intrucit fara ancorarea in pamint copacul se usuca. Poetul gaseste insa o situatie imaginara mult mai graitoare:

"durerea" pribeagului se explica in cadrul amplei structuri poetice prin faptul ca radacina ei ramasese in pamintul de acasa; "Copacul ma durea din radacina"; este poate versul cel mai incarcat de semnificatie.

Prin urmare, omul hoinar nu a plecat niciodata cu totul de acasa. Poetul demonstreaza prin-tr-o reprezentare atit de concreta ca taranul nu poate trai departe de vatra.                .
Intre figurile de stil crescute pe acest cimp metaforic se distinge asemanarea subinteleasa a izbinzilor omensti cu rodirea vegetala - cu "poamele".

Oricum ar fi acestea, instrainarea doare, fiindca rodul omenesc este un rod al pamintului si nu poate creste decit din brazda patriei.