Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Intinsele teritorii ale liricii argheziene pot fi si au fost compa­rate cu tarimul eminescian, pentru ca in ambele cazuri vocea poe­tului a schimbat harta poeziei romanesti. Cautarea lui Dumnezeu, iubirea, moartea, rinduielile sociale, "farima" de existenta a copii­lor, alaturi de insasi arta creatiei sint fetele omenescului ce au framintat constiinta artistica a acestui poet. Primul sau volum de versuri, aparut in 1927, este si cel mai mult studiat in scoala: Cu­vinte potrivite. Titlul dezvaluie puterea poetului de a lucra asupra vorbelor cum ai lucra o materie palpabila, cu modestie si rabdare. Taranii uniti cu brazda lor ii sint poetului incepatori de lume, stramosi vazuti uneori ca niste zeitati.

Poezia Bade Ioane... este o poezie despre taran, dar in acelasi timp despre mestesugul de a zamisli poezia.
Orice text literar, dar mai ales cel poetic, ofera o suprafata vizibila (cuvinte si fraze cu intelesul lor. imediat) si pastreaza adincimi ale intelesului, sensuri ascunse, la care se poate ajunge prin observarea atenta a termenilor, a constructiilor si prin gindire asupra lor, din afara si din interiorul textului. Poezia foloseste for­me concentrate si surprinzatoare; poezia explica, nu spune atunci cind gare ca o face. Prima treapta a interpretarii o constituie citirea atenta a titlului. Vocativul si apelativul popular Bade anunta o adresare directa. Poezia se adreseaza, prin urmare, lui "Badea Ion", adica unui taran, dar, pentru ca se foloseste cel mai comun nume romanesc (mai ales in rindul taranilor), intelegem ca se adreseaza oricarui taran, tuturor taranilor, intregii taranimi. Acest lucru se pricepe usor dupa lectura. Important este sa aflam de ce autorul a ales o asemenea forma. Adresarea la singular este mai con­vingatoare, mai fireasca, fiindca este mai sincera si mai apropiata, mai omeneasca.


In aceasta poezie persoana intii a celui care vorbeste reprezinta chiar persoana poetului (ceea ce nu se intimpla intotodeauria cind se foloseste persoana intii in poeziile ce exprima sentimente in mod direct).
Poezia are trei strofe, si daca urmarim unitatea lor de continut, . observam ca in prima se realizeaza un porttet al taranului roman, continuat in strofa a doua prin detasarea unei trasaturi dominante si a unui mare eveniment in destinul taranimii; ultima strofa intre­geste portretul, poetul simtindu-se un marunt stihuitor in fata creatiei artistice a taranului.

Poezia se poate segmenta si altfel, tot ternar: prima parte, mar­cata de conditional (m-a§ gindi, ti-ar mai fi pe plac,i-as cinta, I-ar placea) si conjunctiv (sa-ti fac, sa mai fie) exprima dorinta de a inchina un cintec taranului, dar si o oarecare nesiguranta, venind din necunoasterea tainelor sufletului acestuia. Partea a do­ua, incepind cu "Barbat ai fost" fixeaza existenta in timp a taranului (veacuri, ceasul), "istoria" lui, faptele obiective, si din acest motiv tonul devine ferm in raport cu cel initial, parca soptit. Modul ver­bal este acela al actiunii reale, indicativul, iar timpul - perfectul compus, timpul amintirii, al povestirii: ai fost, ai purtat, ai sunat, ai inviat, ai desteptat, v-ap dovedit. Formele respective sint inter­ferate de doua verbe la prezent: spune si marturisesc, ambele cu referire la dovada vie, prezenta (pamintul si tara) a marilor calitati ale taranului. Aceasta parte, a doua, dezvolta argumentele admi­ratiei poetului care intentioneaza "sa faca un cintec", iar ultima strofa consemneaza imposibilitatea de a-l face. in mod curios tex­tul apare ca expresie a neputintei poetului de a scrie o poezie (din timpurile vechi ale literaturii, cintec inseamna si poezie, arta). Acesta e mai curind un procedeu literar decit o situatie reala, in sensul ca sentimentele poetului nu-si afla cuvinte pe masura.

In Bade Ioane... auzim o singura voce, a poetului, caruia nju i se raspunde. Ne aflam, prin urmare, in fata unui monolog liric, scris spre lauda taranului, avind, asadar, un caracter de oda. Oda este o poezie de lauda, de slavire, pornind dintr-o enorma admi­ratie pentru o personalitate, un eveniment, o tara, un popor etc; e o poezie a adresarii directe ca si Bade Ioane... . Caracterul de oda defineste atitudinea poetului.
Relatia pronominala inclusa in comunicare, eu-ul poetului si tu-ul adresarii, stabilita inca din primul vers, creeaza o permanenta legatura intre doua fiinte care apartin unor categorii umane dis­tincte ca mod de existenta, apropie doua virste ale culturii, cea straveche a taranimii si cea noua a poeziei culte, a societatii mo­derne; doua virste ale aceluiasi popor si doua lumi se leaga prin iubire. Asa cum "Badea Ion" ii reprezinta pe toti lucratorii pamintului si poetul - dincolo de arta sa, fireste, de posibilitatea de a cinta, de a scrie - ne reprezinta pe noi toti. Cintecul sau e nou pentru ca toti sintem noi fata de taranime, cea mai veche forma de existenta romaneasca fiind societatea agrara.
Sa descifram poemul vers cu vers.


In primul si al doilea, scrise parca in proza, surprinde atitudi-. nea familiara. Poetul pare a se aseza gospodareste linga "badea Ion", cu gindul sa-i faca o bucurie, uri dar. In aceasta esenta a comunicarii apare insa fiorul de indoiala:

"de ti-ar mai fi pe plac".

Poate el sti ce anume i-ar mai place taranului? Ar vrea sa-i daruiasca un cintec, din pretuire, dragoste, recunostinta, poate chiar dintr-un sentiment de neprecizata vinovatie, dar o indoiala il tulbura: mai poate ajunge la sufletul tainic al taranului? in cu-vintgle simple citate mai sus e cuprinsa sfiala iubirii.


In urmatoarea fraza lirica (versurile 3, 4), poetul pare a fi cu­tremurat de sunetul prelung si stravechi al "buciumului".

Cintarea buciumului e rascolitoare caci vine din adincurile timpului, aduce vraja si zbuciumul altor vremuri (era adesea semnal de intimplari grozave, de primejdie sau de moarte), de aceea "suna prea depar­te", departe in timp si departe, pentru ca are ecouri prelungi in suflatele noastre. ,





In versul urmator poetul isi defineste elementar arfa ca "muta", adica scrisa, pentru a se face inteles de taran a carui arta literara nu a fost niciodata scrisa, ci orala, facind aluzie la doua ere de creatie spirituala, cea traditionala, populara si cea culta. Sintagma, care mimeaza un fel de stingacie a exprimarii: muteste, marturiseste dorinta de apropiere sufleteasca, dar si miscarea cul­turii spre alte forme.


In acelasi timp exprima adincimea iubirii, caci un cintec izvorit din dragoste, dar "mut" este cu atit mai sincer. Aceste intelesuri sint puse in lumina de surprinzatoarea vecinatate a unor termeni ale caror sensuri se contrazic reciproc:

"a cinta" si "muteste" (fi-
                        gura de stil numita oximoron), Cintecul in acest context este forma proprie artistului cult de a cinsti pe taran printr-un gest purtind modestia unei iubiri profunde.
Versul dezvaluie posibila interpretare a textului ca intilnire a doua feluri de a cinta.


In intrebarea ce urmeaza, se foloseste forma veche a cuvintu-lui vers, care trimite la vechile cintece populare "de barbatie si de vitejie" - baladele. Ele probeaza virtutile eroice ale celor care le-au creat.
Se confirma aceasta intelegere prin termenul "barbat" ("Barbat ai fost") echivalent cu atributele: puternic, dirz, vrednic, demn; "barbat" este gramatical un adjectiv, iar stilistic un epitet. Marturia acestei barbatii o poarta pamintul, cu care taranul se identifica. Lucrarea pamintului cuprinde in ea si o atitudine de ruga, de pietate fata de ceva sacru. La inceput pamintul era chiar o zeitate, iar rodnicia lui, un semn al gratiei divine. Arghezi s-a gindit si la miscarea, ritualica ce insoteste rugaciunea crestina: atin­gerea evlavioasa a pamintului cu genunchii si cu fruntea, ori numai cu mina dreapta.
Termenii "ogoarele si tara" concretizeaza notiunea prin per­spectiva vasta a pamintului cultivat, a ciyilizatiei.
Versurile 8-11 confirma o anumita simetrie a argumentatiei ("o spune
Pamintul"; "Marturisesc ogoarele si tara"), producind impre­sia de staruinta in efort, de ciclu neintrerupt al prefacerii naturii.
Versul "Ca ti-ai purtat prin veacuri greu povara" se refera la taranii din toate timpurile* un lant nesfirsit de generatii, invocate in strofa a doua, care au purtat "greu povara" prin veacuri. Tara s-a asezat, "s-a cladit" pe temelia sacrificiului lor. Expresia e fi­gurata:

"povara", "singe , "sudoare".

Se detaseaza imaginea sim­bolica a unui taran urias trecind prin secole incovoiat de poverile care ii apleaca fata spre pamint.
Conectind aceasta imagine la strofa a doua, efectul stilistic al metaforelor dezrobirii se amplifica grandios. Sugestia unui timp al renasterii ("Ceasul desteptarii"), un moment al zguduirii temeliilor lumii, ce "desteapta si mortii"J>entru marea inviere, aminteste at­mosfera poeziei lui Octavian Goga, in ciuda distantei dintre aceste doua voci ale poeziei noastre. Jertfa si munca ("singe si sudori"), legind trecutul de viitor, ("mortii" - stramosii de "stranepoti"), timpuri mereu solidare cu prezentul pentru taran, sint combustia subterana a unui seism istoric. Taranul se ridica pe o alta treapta a umanitatii lui, a existentei lui. Desteptarea mortilor, constructie hiperbolica elogiind forja miraculoasa a taranimii razvratite, reve­leaza tensiunea stilistica a rostirii poetice.
Poemul se incheie cu doua versuri izolate de corpul textului, prin care se conchide ca poetului ii este imposibil sa mai faca tara­nului "un cintec", sub motivul artei sale insuficiente:

"Sa-ti fac un cintec? Vorbele-mi sint goale
Si nu au frumusetea din cintecele tale."

(Care sint acele "cintece"? Desigur literatura populara, mai
.t
ales cea in versuri, doine, balade, colinde). Micsorindu-se pe sine printr-o exagerare cu intentie, poetul inalta personalitatea artistica a taranilor. Aceasta nu este, fireste, numai o noua expresie a sen­timentelor, ci si o tehnica literara. A folosit-o si Eminescu intr-un poem foarte cunoscut.
Ultima strofa e un fel de concluzie, legata de aspectul dubitativ (de indoiala, nehotarire) initial prin interogatia poetica. Certitu­dinea meritelor taranului, a carui virtute culminanta, talentul ar­tistic e argument suprem in pledoaria cuprinsa in poezie, descum­paneste pe poet. Sint frati intru cintare poetul si taranul, dar ulti­mul aseaza in cintecele lui o frumusete alaturi de care orice alta stihuife se va dovedi inexpresiva, "goala", zadarnica.
Inti-uncuvint, Bade wane... dezvaluie fiinta exemplara a tara­nului roman. Nedreapta suferinta, modestia, forta creatoare apar si la Octavian Goga ca proprii lumii taranesti. Capata proeminenta in text momentul razbunarii silniciilor seculare - la Goga ca o povestire, la Arghezi ca un fapt implinit. Ii apropie pe cei doi mari poeti smerenia in fata truditorilor pamintului si ctitorilor tarii.

Limba in care scrie Arghezi este apropiata de aceea a taranului, artistul imprumutind de la confratele din veac privirea si vorbirea indreptate spre miezul lucrurilor. Expresii precum "povara", "ta­ra
Cladita-n suferinta", "ceasul dezrobirii , "ai desteptat si mor­tii", "vorbele-mi sint goale", "nu au frumusetea din cintecele tale", decupate din text, par banale ca imagini artistice; chiat, "singe si sudoare" nu se distinge printr-o originalitate deosebita. In ce con­sta atunci puterea de seductie a acestor versuri pe o tema atit de cunoscuta? Ceea ce emotioneaza este insasi aceasta lipsa de cauta­re a "stilului", aceasta "spontaneitate", incepind cu afectuosul "ba­de Ioane", adresare simpla si plina de iubire cu care Arghezi se aseaza linga taran ca sa-l aline cu un cintec, sa-i arate ca noi cei de acum nu l-am uitat, ca vrem sa-l intelegem pe el, nebiruitul si obiditul "badea Ion".

Firescul comunicarii izvorite din adincimea sentimentului produce vibratia lirica.
Simplitatea in literatura se "construieste" insa cu mijloacele artei, nu apare spontan. Arta "firescului" arghezian este dintre cele mai inalte.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate