"Psalm" 3 este un poem al insingurarii si al parasirii, in tonalitatea unei litanii indurerate, ce repeta ezitarea si nedumerirea lui Cristos uitat pe cruce:

"Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n indarjire vie."

Spatiul este acelasi din poezia argheziana a marii pribegii si cautari, campia, pustiul coplesit, apasat de un cer ostil, cu forme aspre de supravietuire. Copacul in marea stepa, simbol al singuratatii extreme, dar si al aspiratiei catre inalt, este "piezis", "uitat", "pribeag", cu "fruct amar", "frunzis tepos si aspru", expresie a supravietuirii prin "indarjire vie".


Solitudinea dureroasa, exprimata in termeni de melos popular, cheama vecinatati derivate din formele unui Dumnezeu panteic, "pasarea ciripitoare", "crampeie mici de gingasie,
Cantece mici de vrabii si lastun", desi, "prins adanc intre vecii si ceata", in vesnica, incerta cautare, ofera prea putin:


"Nu am nectare roze de dulceata,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Si prins adanc intre vecii si ceata,
Nu-mi stau pe coaja moile omizi".

in aceasta pustie zestre pamanteana, ramurile lui tind "-ntinse pe altare", incercand sa treaca de stele, "straja de hotare", catre un taram transcendent, ce nu se reveleaza niciodata, de unde si intrebarea atinsa de crunta disperare:

"Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?" O oboseala a fiintei aflate in perpetua cautare se simte in aceste versuri, incat renuntarea, blanda de asta data, pare sa invinga:

"Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns".


Parasit si singur, psalmistul, uitat in rostul lui de a aduce cantari de lauda, cere numai un "semn al departarii", nu divinitatea intreaga, in intruparea ei sacra, plina de stralucire, ci macar "Din cand in cand cate un pui de inger", cu rostul de a reda speranta, chiar si iluzorie, in argint de luna, de a anima credinta spre stingere, coplesita de o tot mai tare tagada:

"Sa bata alb din aripa la luna
Sa-mi dea din nou povata ta mai buna".