Nascut din graiul sarac si frust ("cu-ndemnuri pentru vite") al clasei taranesti, limbajul arghezian se caracterizeaza prin folosirea celui mal bogat registru al limbii romane.

Astfel, la nivel lexical, se constata prezenta unor termeni arhaici ("hrisov", "slova", "buchi" etc), deopotriva cu folosirea unor neologisme ("crepuscul", "sublime", "perimate" etc).

In ciclul intitulat "Flori de mucigai", poetul utilizeaza termeni argotici sau expresii aflate la periferia limbii, din dorinta de a descrie, in mod realist, lumea inchisorilor ("streche", "ma-ta", "au dat ortul popif etc.)

La polul opus se afla numeroase cuvinte de rezonanta religioasa: "Dumnezeu", "heruvim", "catapeteazma", "tamaie", "altar" etc.

 Noutatea absoluta a limbajului arghezian consta in opozitia dintre sfere lexicale total deosebite, astfel incat sublimul si grotescul, seninul si noroiul isi gasesc locul deopotriva in lirica sa.
Pentru exemplificare, vom folosi doua fragmente:
"Epardosita lumea cu lumina, Ca o biserica de fum si de rasina, Si oamenii, de ceruri beti, Se leagana-n stihare de profeti. Rece, fragila, noua, virginala, Lumina duce omenirea-npoala"
("Vant de toamna")
"Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem sa te-mputi pe picioare, Sa-ti creasca maduva, bogata si larga, Umflata-n sofale, mutata pe targa. Sa nu se cunoasca de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingas ca urciorul" ("Blesteme").

In cele doua texte, contrastul nu este numai de limbaj, ci si de viziune intre imaginea oamenilor imbatati de o lumina sacra si cea a oamenilor supusi unui proces de germinatie anarhica si grotesca.
  Metafora argheziana este uneori, strabatuta de sensuri inalt filosofice: "Seara razvratita" este adancul Genezei din care ies la lumina, intr-un urias proces germinativ, primii oameni; "umbra mare" este intunericul final care va cuprinde planeta, adancind-o in neant; "ora" care intarzie "in timp sa se-nghita" sugereaza moartea "marelui Timp.

   Comparatia poate fi simpla, ca in poezia universului miniatural ("Zdreanta

Cel cu ochii de faianta", furnica strivita intre pagini si devenita "virgula tarzie" ); alteori, comparatia exprima stari sufletesti dramatice ("Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina/ In care paste un manz") sau contribuie la descrierea unor tablouri din natura

("Noaptea, pe sesuri se desface lina,
La nesfarsit, ca dintr-un varf de caer,
Urzit cu fire de lumina").

In sfarsit, exista si comparatii socante, singulare, care exprima uratul: "ca un ciorchin de negi"", "...a jucat
Stapanul ca un tap injunghiat", "ca oftara bolnava de rugina" etc.
  Epitetul oscileaza si el intre sublim {"linisti de lumina", "iarba cerului, albastra") si parodie (" Golgota seasa, fara altare").
  Si portretul din poezia argheziana se afla la unul dintre cei doi poli: poate fi cel al iubitei cu trup de amfora si "miros de ceara" ("Jignire") ori al fetei batrane care in locul gurii are "cusut un buzunar" ("Duduia").

In toate cazurile, originalitatea consta in ineditul asocierii cuvintelor.
  Din punct de vedere gramatical, noutatea adusa de poet consta in dislocarile topicii. intr-o sintaxa neobisnuita a frazei: "darurile-acum, ale zapezii", platosa-i patata, pe care odihnisesi, cu rachiu" etc.