Poezia "Mirele" este un cantec de iubire, o "cantare a cantarilor", in care femeia iubita obtine reprezentari alegorice dintr-o lume bucolica, elementara, care nu e lipsita insa de aspiratii catre inaltul cerurilor "goale" si catre relieful muntilor din luna:

"Pasunea mea tu sa fii
Cu papadii.
Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat
Care te-as fi pascut si te-as fi rumegat,
Pe inserate,
Pe copitele ingenunchiate,
in jugul bratelor tale
As urca greul cerurilor goale
Si muntii lunii pana-n pisc."

Dragostea este celebrata in amurg, iubita fiind transpusa intr-un mediu selenar umanizat, cum se intampla cu Maria din "Sarmanul Dionis", de Mihai Eminescu:




"Am ramane in luna, pe disc,
Sa aram vaile de tibisir,
Sa semanam lamaita si calomfir."

Marturisirea frusta a iubirii, cu puternice accente senzuale, creeaza un tablou erotic desprins parca din picturile lui Rubens:

"Culca-mi-te trandava pe coarne,
Fa-te jugul meu de carne,
Stapana mea, frumoasa ca aurul,
De care tremura taurul."

Sentimentul erotic exacerbat sau suav este sublimat de poet prin metafore contrastante, iubita devenind si papadie, dar si "jug de carne", carnalitatea frusta a imaginilor sugerand un puternic clocot al vietii declansat de manifestarile senzuale ale dragostei.