Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Fara a acoperi intregul evantai de atitudini programatice (derutant de larg la Tudor Arghezi), Testament este definitorie pentru conceptia despre misi­unea poetului si natura poeziei, fiind considerata arta poetica argheziana cea mai importanta. Discursul fixeaza esenta poeticului, conditia creatorului, raportul lui cu propria arta si cu lumea, speculand asupra tehnicii, materia­lelor si practicilor poetice; dincolo de "poezia despre poezie", textul se construieste ca o ampla meditatie asupra destinului colectivitatii, a relatiei individualitatii creatoare - artistul - cu natia, vazuta in simultaneitatea gene­ratiilor ei trecute si viitoare, a istoriei colective, ca progresiva inaltare prin cultura. in centrul discursului, vocea lirica e cea a poetului-bard, conducator al cetatii si mediator in relatia ei cu Dumnezeu si cu stramosii. Toate aceste aspecte orienteaza, in traditie romantica, viziunea despre poezie spre o dimensiune sociala. Scrisa pentru a fi plasata in deschiderea volumului Cuvinte potrivite (titlul volumului imprumuta una din sintagmele-cheie prezente in textul poeziei Testament), aceasta arta poetica este un monolog solemn, rostit de catre poetul-patriarh, un legat artistic transmis fiului si, implicit, viitorimii.

Metafora centrala a poeziei este cartea, sinonima cu poezia. Ea este unicul bun lasat mostenire pentru a-si indeplini cu prioritate rolul de liant intre generatii, de la eul creator la "fiul" caruia ii este destinata si impreuna cu "strabunii" pe care-i eternizeaza. Opera e cea care exprima si construieste constiinta unitatii de neam, sublimata si spiritualizata prin arta. "in seara razvratita", sinteza de timpuri rezolvate in prezentul etern, se petrece trans­ferul, adevarata transubstantiere, de la creator la destinatarul creatiei, dinspre trecut inspre viitorul profetit. Timpul creatiei, al transmiterii ei testamentare si al istoriei in dubla dimensiune, trecutul si viitorul, se comprima, sublimat, intr-un moment de gratie, acelasi cu momentul adresarii oraculare:

"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
Decat un nume adunat pe-o carte".


Pentru a sublinia valoarea si, indeosebi, implicatiile pe care mostenirea le are asupra vietii mostenitorului, poemul stabileste o succesiune de echi­valente ale "cartii": cartea-treapta, cartea-hrisovul vostru cel dintai, cartea-cuvinte potrivite, cartea-Dumnezeu de piatra, cartea-rodul durerii de vecii intregi, cartea-slova de foc si slova faurita. insumate, aceste succesive echi­valari dau definitia-sinteza a poeziei. Textul arghezian este, astfel, un amplu discurs apodictic cu iz didactic - o invatatura pentru fiu, un sfat pentru mostenitor - care se structureaza prin revenirile la metafora centrala, "cartea" (id est poezia), fiecare dintre aceste reluari fiind amplificate prin explicatii metaforice.

Cartea-treapta este cea care-i va da mostenitorului constiinta filiatiei, asezandu-l in locul cuvenit, de urmas al poetului, el insusi succesor al "stra­bunilor" asumati. Veriga de legatura intre generatii si timpuri istorice cres­cute organic, treapta este, totodata, cea care inlesneste urcusul "rapilor si gropilor adanci", accelereaza progresul si schimba suitul pe branci in zvelt urcus. Chinul suisului secular - o Golgota a intregului neam - diminuat acum, gratie treptei, e compensat printr-un mai accelerat ritm, prin ajungerea mai rapida spre destinatia visata. Treapta e, implicit, o amintire a veacurilor grele, a existentei ingenuncheate si impovarate a parintilor, mosilor si stramosilor, pentru care drumul "prin rapi si gropi adanci" a insemnat sacrificiu asumat cu nadejdea spre un viitor mai bun. Din recunostinta fata de suferinta uriasa acumulata prin existentele individuale, ca si prin cea colectiva, a lungului sir de generatii de sacrificiu din trecut, cartea primita mostenire - pretios bun de familie si de neam - va deveni una de "capatai", obiect de cult si depozitar de adevar istoric. Ea legitimeaza existenta, statutul, drepturile si privilegiile mostenitorului, fiind primul lui "hrisov" si intaiul inscris oficial al natiei. Act cu valoare juridica, purtand insemne voievodale,
cartea-hrisov il atesta pe posesorul ei drept urmas legitim de creator, cu dreptul asupra numelui si a originii sale si, implicit, cu obligatia de a-si cinsti inaintasii. Transferul pronominal, de la "tu" la "voi", subliniaza incarcatura metaforica a substantivului "fiu", semn generic pentru posteritate, spre care, de fapt, se orienteaza mesajul eului liric:

"Aseaz-o cu credinta capatai
Ea e hrisovul vostru cel dintai, Al robilor cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine."

Superba imagine a poetului - osuar viu, depozit in care s-au sintetizat si decantat "strabunii" din "sutele de ani" - sugereaza ca mostenirea "cartii" se va dubla, caci, la vremea randuita, el se va varsa in "fiul" ce-i va perpetua existenta, asigurand, astfel, continuitatea neintrerupta a "neamului".


Concentrata asupra cartii transmise, strofa urmatoare clarifica statutul operei si pe cel al artistului, vazut in dimensiuni demiurgice, ca cel ce face, ab initio, poezia insasi.

Cartea trecuta in proprietatea urmasului e una inte­meietoare in ordine culturala. Anterioare ei sunt sapa, brazda, plavanii, su­doarea seculara a muncii brute. Opera, poezia sunt, prin urmare, nu numai produsul individualitatii creatoare, fruct al artistului singular, ci si rod al sintezei istorice, salt produs in urma trudei acumulate prin veacuri si orientate "obscur" spre un indepartat ideal creator. Poezia va rascumpara astfel un intreg trecut osandit, il va eterniza, sublimandu-i suferinta si truda:





"Ca sa schimbam, acum, intaia oara,
Sapa-n condei si brazda-n calimara,
Batranii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Si leagane urmasilor stapani."

insemn cu puteri magice, cartea e, totodata, singura capabila sa schimbe conditia posesorului ei, facand din el primul "urmas stapan" intr-o lunga filiatie de "robi".


Creatia artistica va intrebuinta un material lingvistic vechi, aspru, limba rudimentara a muncii cotidiene, pe care insa o va slefui, scotandu-i la lumina potentialul expresiv:

"Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Si leagane urmasilor stapani."

Pastrand nealterata seva primitiva a "graiului", imprecatia si forta lui mobilizatoare, poezia va indulci rudimentarul si va lumina puterile de adancime ale limbajului. Vor rezulta "cuvinte potrivite" - sintagma ce da titlul volumului din 1927. Arta versului, vazuta de Arghezi drept mestesug artizanal, inseamna selectie, slefuire, cantarire a sensurilor, potriveala in montura de orfevru a unor cuvinte scanteietoare, asemeni pietrelor pretioase. Joc superior, poezia infrumu­seteaza tot ce atinge, transfigureaza alchimic, dupa o formula misterioasa, mizeriile fetide, realitatile insalubre, materiile descompuse. Ea are puterea de a innobila, asadar, nu numai pe fiul-cititor, ci insasi lumea:

"Facui din zdrente muguri si coroane.
Veninul strans l-am preschimbat in miere,
Lasand intreaga dulcea lui putere. /
[...] Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi."

Verbul poetic isi trage sevele de pretutindeni, caci chiar si cele mai intunecate aspecte ale lumii pot fi generatoare de arta. in acest punct, conceptia argheziana despre poezie se vadeste tributara poetilor blestemati, maudits, decadentilor franco-belgieni ce constituie prima varsta a simbolismului european. Cu predilectie, noutatea volumului lui Charles Baudelaire, intitulat Fleurs du mal, il va fi influentat pe poetul roman, asa cum, de altfel, si-a pus amprenta pe intreaga poezie moderna, provocand mutatii ale categoriei estetice a frumosului.

Prin ceea ce se va numi, de la Baudelaire incoace, estetica uratului, traditionala dihotomie aristotelica intre , frumos (cu variantele sale suavul, nobilul, inaltut) si urat nu va mai fi operanta in poezia modernista.                                                                           ,


In succesiunea definitiilor cartii, poemul arghezian revine la ideea unei arte/poezii cu functie sociala justitiara. "Cenusa mortilor", element rezidual, devine, prin poezie, "Dumnezeu de piatra"; prin carte se eternizeaza j monumental trecutul, se instituie, ca suprema datorie, cultul mortilor. Poezia este, astfel, un martor inalt, transcendent, ce supravegheaza lumea comuna si ! viata traita. Ea va pastra permanent doua fete - trecutul si viitorul, profanul , si sacrul, suferinta si rascumpararea, efortul si jocul, frumosul si uratul - fiind i o sinteza a lumii, un punct nodal al istoriei:

"Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,
Pazind in piscul datoriei tale."

Prin forta Verbului poetic, cartea concen­treaza si da expresie sublimata, muzicala, "durerii surde si amare", traite, dar , nerostite vreodata in trecut. Mesajul ei, exprimat de catre "o singura vioara", , e un memento ce pedepseste "odrasla vie a crimei tuturor" si, in aceeasi masura, elibereaza:

"Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte
Si izbaveste-ncet, | pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptatirea ramurei obscure
Iesita la lumina din padure
Si dand la varf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii intregi".

Produs superior al suferintei insumate in timp, poezia este suferinta ea insasi. Violenta ei verbala este un "bici rabdat", intors, la fel de usturator, in mustrarea eterna a cuvintelor. in egala masura, versul e un mod de a concilia, asa cum numai arta o poate face, contradictiile I existentei. Poezia, in definitie argheziana, e, concomitent, pedeapsa si iertare, trecut si viitor, robie si putere, origine joasa si imperiu aristocrat. "Domnita" languros intinsa "pe canapea" si "robul" scriitor se intalnesc intr-o virtuala confrerie - pacea cartii, a lecturii ei.
Finalul poemului ofera o noua definitie a poeziei, vazute in procesul facerii ei:

"Slova de foc si slova faurita
imparechiate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste."

Sinteza subtila a harului divin, a inspiratiei i ("slova de foc"), si a artizanalului, a muncii asupra cuvantului facuta de un poeta artifex ("slova faurita"), poezia presupune forjarea la temperaturi inalte, intr-o inseparabila uniune - "Ca fierul cald imbratisat de cleste" - a
talentului daruit si a muncii trudnice. Creatorul cartii nu poate fi decat cel ce incheie filiatia seculara a robilor, ultimul dintre cei ce au suferit:

"Robul a scris-o, Domnul o citeste".

Dupa el, fiul cititor va fi intemeietorul unei dinastii de domni, facut astfel prin cultura, poezie si prin jertfa celor de dinaintea lui.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate