"Cartea de la Metopolis" (1977) a lui Stefan Banulescu este o istorie exemplara: istorie a unui oras, a unei lumi, a Lumii de fapt, care (uimitoare similitudine cu ceea ce spunea Borges: lumea cartilor si cartea lumii sunt unul si acelasi lucru) devine Carte. Lumii i se substituie literatura, cartea, istoria, deopotriva "sacra" si "profana", a catorva metafore esentiale, a unei intemeieri si a unei lente, uneori agonice degradari, "des-faceri", marcand structura simetrica, sferica a naratiunii. Citind-o, aflam cum se face cartea, cum isi fiinteaza personajele si intamplarile si cum isi ademeneste cititorul in spatiile ei fictive, el insusi tentat de convertirea la conditia de personaj. Aflam, in acelasi timp, cum se instituie in ordine semantica Lumea si cum se urmeaza destinul acesteia. Un intreg ciclu al ei se deschide si se inchide intre pagini si, in functie de aceste limite, de aceste "margini", evenimentele, personajele, timpul obtin valori relative, fie acel aer de atemporalitate firesc unor momente originare, fie decadenta proprie unor vremuri de crepuscul.

Exista un "mai intai", un inceput si "un sfarsit la Metopolis" (metafore, ipostaze livresti si nu situatii primordiale autentice, cartea insasi fiind o copie, imagine a lumii). Exista deci un timp ironic al intemeierii, dinamic si fabulos, generat de simbolistica profunda a rotii. in Metopolis soseste mai intai o roata si Milionarul, personaj si in acelasi timp autor al cartii, observa repetabilitatea, dar si unicitatea imprejurarii:

"Te-am intrebat daca ai venit aici cu roata sa faci avere. Au mai venit si altii, si cu doua roti, si cu patru, si ce s-a intamplat se vede... E drept, cu o singura roata n-a mai incercat nimeni pana acum, de la inceputul civilizatiei pe globul pamantesc."

Ca la vechii romani, orasul isi fundeaza un nou ciclu, noua era, a Generalului Glad (care se substituie treptat stapanului locurilor, Generalul Marosin), prin simbolistica centrului si a cercului. Puterea generalului Glad se extinde ca un cerc in jurul promotorului ei, pana la acel succedaneu imens al rotii, zidul din piatra scoasa din subterane ce inconjoara in cele din urma orasul, inchizandu-l ca intr-o cusca, sortindu-l sfarsitului. Dinamitat pe dedesubt de Generalul Glad, care cauta cu obstinatie marmura rosie, amenintat de depopulare, de imbatranire si de "negotul de ani" (un fel de renta viagera), Metopolisul, oras al apusurilor, cum il numeste acum un personaj, urmeaza destinul marilor cetati a caror intemeiere s-a asociat cu un ineluctabil blestem. Arhetipal, destinul poate fi cel al Romei, ea insasi sorginte indepartata a unui Bizant fastuos si spiritualizat, prezent perpetuu in memoria afectiva a personajelor. Acolo intemeierea si-a asumat un pacat originar, fratricidul care a cutremurat veacuri de-a randul constiinta romana, ori de cate ori s-a aflat in imprejurari catastrofice. Aici, dinamitei Generalului Glad, care submineaza temelia veche a orasului, i se adauga "dinamita morala", agresiune ce poate fi transpusa, prin descifrarea parabolei, in timpul concret al cartii, cel interbelic. Generalul Glad submineaza asadar timpul, si asa supus unor mari vicisitudini:

"doamne, zice un personaj, cum masuram mereu timpul si cunoasterea de la pragurile de macel ale omenirii".

Apar, o data cu el, spaimele prabusirii, oamenii grotei, ai infernului: o viziune infernala e prefigurata, subtil, alarmant, intre pagini.
Acum, timpul, prin actiunea Generalului Glad si prin "negotul de ani", care incercuiesc orasul, e unul corupt, se vinde si se cumpara negustoreste, cu tocmeli grotesti (episodul cu Gora Seratis de pilda). Chiar povestitorul, Milionarul sau Generalul Marosin, ezita sa-l mai consemneze, cedand locul unor naratori secundari (Topometristul, personaj pozitivist si exact, care are alta masura a lumii) sau cu totul insignifianti (Plutonierul). E un "timp oprit", necreator, al lumii care nu mai are decat sa se salveze, sublim (si profund sub raport estetic), prin puterea intelepciunii, prin istoriile despre sine. De aici o fascinatie a cuvantului, tradusa de Stefan Banulescu prin exemplaritatea scriiturii, fascinatie ce stapaneste, limitandu-se la spatiul literar, mai toate personajele. Faima stralucitorului bizantinolog Filip Lascareanu-Umilitul sta tocmai in subtilitatea cuvantului, in talentul sau oratoric scanteietor, admirat in marile universitati ale lumii. Umilitul, el insusi reputat autor de carti, are marea sansa a Cartii, a eternizarii prin ea. Pentru el, Cartea este mai puternica decat realitatea:

"era un om al mintii si al spiritualitatii vaste care dintr-o amintire putea face un imperiu fastuos, mai puternic, mai sigur si mai real decat imperiile existente."

Tocmai din acest motiv este invidiat de Havaet, cel fara darul rostirii, al cuvantului fascinant, cel incapabil sa produca mai mult decat automatismul care il defineste sau decat palide compilatii din autorii bizantini. Havaet este personajul cu cele mai mici sanse de a patrunde in lumea Cartii. Ea i se refuza statornic, desi, spre a fi acceptat, chiar in mod ilicit, Havaet isi schimba repetat numele, sau, spre a se identifica, face lecturi imense. Pentru atingerea acestui scop nu are scrupule. Havaet isi foloseste toate inventivitatea (si mijloacele oneroase) pentru a modifica piesa prezentata la marile sarbatori metopolisiene ("O feerie bizantina"), pentru a se insinua, adica, in sceneria ei fastuoasa. Adopta, in cele din urma, o solutie grotesca, esuata si aceasta, aceea de a imprumuta modul de viata, infatisarea si palaria Umilitului, schimbandu-si inca o data numele, devenind BorLat, cu care se si retrage pe neasteptate. Disparitia misterioasa a lui Havaet, similara in intentie cu cea a Umilitului, este de fapt expulzarea, stergerea sa definitiva din orizontul scriiturii.
De amintit este si Aram Telguran, care isi rosteste dragostea pentru Iapa-Rosie in versete din "Cantarea cantarilor", convins fiind, ca in utopia lui Borges ("totul este Scris"), "ca daca unele lucruri principale din viata sunt scrise intr-o carte mare sau intr-alta, n-are rost sa le mai numesti si sa le balbai prin cuvintele tale nepricepute".

Aram Telguran traieste Cartea, nu viata; el deja apartine spatiului ei, inventandu-si o descendenta livresca ilustra, genealogia sa mergand, in fictiune, pana la semintia lui Iafet, fiul lui Noe.

Locul privilegiat il ocupa in carte, fara indoiala, Milionarul. El atribuie cuvantului functia originara, aceea de a numi oamenii, locurile si lucrurile lumii: fiecare personaj primeste un nume, intra in carte si in lume cu el, cateodata, ca Generalul Glad, dupa o complicata initiere si printr-o veritabila ceremonie. Numele este o metafora personala ce se alcatuieste dintr-o conditie existentiala plina de semnificatii, remarcabila, tocmai faptul de a fi remarcabil dand dreptul de inscriere in paginile cartii. Dreptul la nume este, implicit, dreptul la Carte. Iapa-Rosie si-l castiga prin acea candoare infantila din vremea cand se rumenea si se implinea la caldura cuptoarelor Fibulei Serafis, pregatindu-se pentru trecerea pe gheata peste fluviu, in ghete rosii, spre a fi rapita de flacaii din orasul vecin. Constantin Pierdutul I-ul, alt intemeietor, incoronat rege al Insulei Cailor, e cel ce reconstituie lumea in ordinea cifrelor, exilul voluntar si placerea sa avand toate atributele initierii pitagoreice. Polidef, demiurgul (de remarcat ambiguitatea termenului: creator, dar si demiourgas = mestesugar), personaj de tusa rabelaisiana, confectioneaza lumea, aproape caricatural, din foarfeca si dimie, asa cum la Arghezi, in "Abece", de pilda, ea se confectioneaza din hartie, pelicanol si cerneala.
Vocatia de a numi nu apartine, cu toate acestea, numai Milionarului: nume pot atribui si multi dintre ceilalti metopolisieni. Cartea apare, astfel, ca o creatie colectiva, pornita din acel "gust ascutit pentru legende" al personajelor. Ele sunt, totodata, creatori si lectori ai Cartii. Milionarul, demiurgul cuvintelor, mare maestru de fine ceremonii lingvistice, doar "misca timpurile" tuturor, le coordoneaza, definitiveaza Cartea, pentru a o trimite in Lume. Si "Cartea de la Metopolis" reprezinta, fara nici o indoiala, o victorie a cartii in literatura romana.
Metopolisul este orasul etern, supus insa degradarii formelor:

"Metopolis-ul e un oras care-si traieste anii de sfarsit. A-i simti si a-i trai apusul nu inseamna sa te identifici cu el - spusese odata Topometristul pentru a-si linisti constiinta. Ceea ce-mi povestise Generalul Marosin in Insula Cailor despre negotul de ani - un fel de ultim act al destinului Metopolis-ului - stiam."

Negotul de ani este metafora proverbiala a unui jucator la ruleta temporala, a unui demiurg situat dincolo de spatiul obisnuit. Un astfel de personaj poate sa intoarca anii sau sa-i acumuleze, intr-un joc multitemporal. in acest tablou parca de razboi civil ("Detunaturile dinamitelor de sub oras ale Generalului Glad, care cauta filoane de marmura rosie, le aude oricine in plina zi"), planurile temporale se multiplica, devin paralele, pentru ca destinul orasului apartine unui alt timp:

"sfarsitul n-ar apartine numai prezentului, ar fi inceput cu foarte multi ani in urma, prin depopularea treptata a Metopolis-ului..."

. Depopularea Metopolisului, o replica la Metopolisul imaginat de scriitorii fantastici, incepe printr-o disparitie a spatiuluic "Depopularea Metopolis-ului s-ar fi produs pe masura ce dealurile din jur au fost pe rand mancate, macinate, distruse si parasite, iar mijloacele de existenta au devenit tot mai putine."

Oamenii unui astfel de loc par a confirma mitul oraselor-enclava, unde forte superioare, abstracte, ii sortesc pe oamenii simpli,-in pofida rangurilor detinute, la un sfarsit firesc, prin inevitaila imbatranire:

"Eu insumi - mi-a zis Marosin - sunt un batran General, ramas prizonier in Metopolis, petrecandu-mi captivitatea in mainile batranelor mele rude metopolisiene ce mi-au capturat cu anii ferma, unele rude fiind chiar mai imbatranite decat mine din pricina sfarsitului meu care intarzie. Tu insuti, Milionarule, esti prea batran, ramas sa supravietuiesti undeva printre dealurile departate si macinate din jurul Metopolis-ului. Ai privit vreodata, Milionarule, casele in amfiteatru ale Metopolis-ului si te-ai intrebat cine traieste in ele? Foarte multi batrani. Batrane - in majoritate - si sarace. Pe acestea le vaneaza «negotul de ani», micile lor averi sunt cumparate in schimbul unor sume mizere, platibile in rate pe timpul celor cativa ani pe care o batrana sau alta crede ca-i mai are de trait. De aici ideea ca batranele nu-si vand atat averea, cat ultimii lor ani de viata pe care si-i vor pusi la adapost prin incasarea acelor rate nenorocite, iar negotul cumparatorilor a capatat humele de negot de ani. Putine, foarte putine lucruri au mai ramas de vandut si de cumparat in Metopolis."

Generalul este o metafora a vanitatii omului, care are ranguri inalte, dar nu poate scapa de un final funest, in timp ce lumea in jurul sau se naruie ca o fatada de carton, ca un iluzoriu joc de carti. "Negotul cu ani" tine de norocul fiecaruia de a trai mai mult sau mai putin, registrul schimbarilor apartinand unui zeu ascuns. Depopularea Metopolisului, batrana cetate atinsa de morbul cel urat al timpului, fusese un proces complex: mai intai plecasera tinerii, capabili sa mai schimbe ceva, in cautarea unui iluzoriu Graal, situat in alte cetati, cu tenta legendara, "Mavrocordatul" sau "Cetatea de Lana", de unde comertul se indreapta spre "nordul indepartat al Marmatiei care are si ea atractiile ei, mirajul carbunelui si al lemnului."

Apoi, dupa spusele Topometristului, un calculator al spatiului virtual, "ar fi plecat mai intai visinii, ciresii, caisii, piersicii, prunii, merii si perii."

Toate aceste elemente ale unui demiurg omnipotent au fost sortite degradarii, energia necesara sustinerii "esafodajului material" nemaifiind suficienta; in consecinta asistam la o scurgere de materie "spre satele Dicomesiei", avand curti "cel mult presarate cu fire de paie si de coceni."

Acum livezile si "visinii metopolisieni" s-au transferat spre curtile dicomesienilor. Milionarul, personajul fictiv, arendas al spatiului cvadridimensional, pare a nu avea resurse suficiente pentru a sustine decorurile lumii, saracind una, pe cea metopolisiana, pentru a o popula pe cealalta. Dicomesia, dupa aceasta saracire a Metopolis-ului, dupa aceasta emigratie a resurselor, are sol "fertil, binecuvantat de ploi si soare".


Saracirea peisajului metopolitan se observa la orice pas: salcamii formeaza adevarate paduri de verdeata in jurul Dicomesiei, in urma ramanand doar dealurile saracite, "de piatra seaca ale Metopolis-ului", unde pana si gutuii isi amana coacerea fructelor "pana spre lunile de sfarsit ale anului", unde numai sucul aminteste de faptul ca aceste produse naturale sunt fructe. Exista chiar si o "liziera a gutuilor", in partea de sfarsit a orasului, langa Dealul Vrabiilor, unde traiesc, uitate de timp, personaje precum "Fibula, Guldena si femeile vechi care le-au ramas a aurariei de mult disparute".


Alegoria ce se constituie in jurul acestui nucleu al fantasticului este a degradarii lumii: in primul rand izbeste batranetea atat a locuitorilor, cat si a peisajelor acestui taram fantomatic, un oras ramas in urma timpului, suspendat in clipa de preextinctie, aneantizatoare, de forta unui demiurg fara prea mare putere, care apeleaza la trucuri pentru a pastra echilibrul dintre diversele lumi: Dicomesia-Metopolis. Narativitatea se inscrie ihtr-o distantare a autorului de personaje; apar nume ciudate, Topometristul, Generalul, Fibula, Guldena, nume ce reconstituie aura bizantinismului, a vechiului imperiu roman, intr-un spatiu crepuscular, un desert al vanitatii umane. Metopolis este o cetate imaginara, un loc al batranetii excesive, in care se refugiaza personaje ciudate:


"un om uscat si inalt, in pantaloni roscati si camasa in romburi cenusii fara guler, avea gatul lung, capul mic cu par blond incalcit, acoperit cu o sapca decolorata cu cozorocul tras peste ochi".

Intrarea in cetate a acestui personaj este ciudata, pentru ca el invarte o roata de caruta, oprindu-se "in dreptul rotariei aflata in coasta Generalului Marosin."

Tabloul orasului-fantoma este teribil: acesta este alcatuit din case batrane, cu ziduri de pietre macinate de vreme, "cu ferestre mici aparate pe dinauntru cu panza de sac sau cu hartie de jurnal impotriva caldurii toride de afara."

Roata are o traiectorie ciudata, oprindu-se aproape de biserica, de unde sar "o ploaie de lacuste mici si ametite", simbol total al degradarii insesi credintei, al decrepitudinii lumii, al senzatiei de pustiu existential, al secetei implicite, comparabila cu tablourile apocaliptice ale lumii.

Intrebarea pusa calatorului straniu, "- Ai venit aici sa faci avere?", tine de o anumita gestica, intr-un fel de ritual al cowboy-ilor din Far West in momentul cand patrund intr-un oras necunoscut. Omul are picioarele fripte de arsita dupa-amiezii, cu o infatisare de cowboy, "in pantaloni roscati si camasa in romburi cenusii fara guler".

El scoate o tigara facuta din foaie de jurnal, lasandu-i personajului, un misterios eu, Milionarul fara indoiala, ragazul sa ia o tigara, pentru placerea de a face cunostinta. Discutia se concentreaza asupra unor subiecte absolut anodine:

"Citesti Universul - i-am zis strainului - auzisem ca ziarul asta a dat faliment cu Luiggi Cazzavillan cu tot, dar se vede ca lucrurile, cu criza asta, nu stau peste tot la fel".

Desi atitudinea noului venit nu este lamuritoare, se revine asupra sosirii strainului in acest loc pustiit:

"- Te-am intrebat daca ai venit aici cu roata sa faci avere [...] E drept, cu o singura roata n-a mai incercat nimeni pana acum, de la inceputul civilizatiei pe globul pamantesc".

Milionarul este un personaj al asteptarii totale: el se asaza pe o banca, cu "tigarile aliniate sub cordea", avand nelimitata vreme ca sa se prezinte; are o vila la sase kilometri de Metopolis, realizata din "bucatile stranse de pe dealurile pe care le vezi acolo":

"Mi se spune Milionarul si e singura porecla de aici din Metopolis care nu e scarboasa. in rest, toate, insulte grosolane, metopolisienii au un gust stravechi pentru rautatea poreclelor, oamenii traiesc si se misca infierati fiecare cu cate o porecla. Tu, strainule, cauta din primele zile sa capeti o porecla cat mai putin blestemata, sa zicem Roata-Stramba sau Roata-Rece..."

.
Milionarul pare un personaj desprins din atmosfera generala a cetatii, care nu catadicseste sa onoreze cu saluturi pe nici unul dintre locuitorii Metopolisului. In schimb, strainului ii prezinta aproape toata istoria Metopolisului, cu personajele lui cele mai importante. Astfel, la generalul Marosin la ferma nimeni nu poate patrunde, acesta fiind "un fel de prizonier al rudelor sale"; orice strain ar putea fi «mancat de viu» acolo. Generalul este un prizonier al propriei realitati, creata de el insusi, de aceea e dependent de propria-i slabiciune. Noul sosit nu apartine acestui mediu desertic, talpile sale nu rezista influxului de caldura al spatiului pustiit si de aceea se asaza pe marginea drumului. Numele sau este Glad si vine din Marmatia. Milionarul are, la randul lui, o sora in Marmatia, maritata cu un taietor de lemne. Aceasta ii ceruse o plapuma, dar plapuma avea o istorie atat de lunga, incat nu putea fi spusa in acest context. Milionarul primeste, din cand in cand, bomboane de la General, cu un bilet pe care scrie "Milionarule, primeste drept omagiu si neclatinata stima aceste bomboane."

Generalul si Milionarul merg in fiecare toamna sa vaneze lisite in Insula Cailor. Dintr-o data, in spatiul narativ al romanului apar teritorii mitice, de o rezonanta ascunsa: "Insula Cailor incepe mult departe de aici, inspre sud, cam din dreptul orasului Mavrocordat - acolo unde fluviul se desparte in doua brate - si se sfarseste aici, in partea de nord, din fata Metopolis-ului, unde bratele fluviului se unesc din nou. Si dupa ce se unesc, fluviul se desparte iar in doua brate, formand in mijlocul lor o alta insula, Insula Macelarilor, unde fara intrerupere sunt spintecate si sunt sarate sute de oi pentru Turcia si pentru alte locuri ale Orientului unde se mananca munti de pilaf. Pe malul de aici ne aflam noi - Metopolis-ul, adica, asezat cu casele in amfiteatru pe dealuri. Pe celalalt mal, se intinde campia Dicomesiei [...] intre Metopolis si Cetatea de Lana, in mijlocul fluviului, am zis, se sfarseste capatul de nord al Insulei Cailor."

Dintr-o data ne aflam in spatiul unei geografii mitice, asemanator cu cel din ciclul lui Tolkien, "Stapanul inelului", cu Shire-ul care cuprinde personaje fantastice. Puterea generalului Marosin se intinde peste toate aceste teritorii, "cuprinzand ferme, gradinarii", pe negustorii de piei din Cetatea de Lana, pe crescatorii de cai din cetatea Dicomesiei. Acestia nu sunt independenti de puterea lui decat atunci cand "merg calare si uita in galop de ei insisi".

Generalul mai stapaneste pe patronii din postavarii si ai morilor de piua, "apoi nenumarati plugari, podari, barcagii, capitani de seici si de pontoane, paznici de vaduri si asa mai departe."

El are pretentia sa nu scoata nici un cuvant in fata Milionarului, in timp ce acesta trebuie sa vorbeasca tot timpul. Generalul nu are o putere independenta, ci depinde de rudele sale; viata lui este tumultuoasa, fiind "un general care a cunoscut regi, a vazut Roma, Parisul si Stockholm-ul".

Pentru Milionar, si strainul este un general si chiar primeste, inca de la intrarea in acest spatiu, denumirea de generalul Glad din Marmatia, prefigurand, in mod simbolic, evolutia personajului.

La un moment dat, in povestirea Milionarului, care nareaza initial la persoana a treia, apoi la persoana intai, lucrurile devin clare:

"Eu sunt Milionarul, iar dumneata, care ai venjt cu roata in Metopolis, esti Glad din Marmatia, abia ai iesit din inchisoare, vrei sa faci avere aici si sa-ti iei viata de la capat, te-a trimis din Marmatia la mine sora mea, asa zice ea, ca mi-e sora."

Strainul, care nu are bani nici de tutun, e servit cu bomboane de felul celor folosite de generalul Marosin impotriva tusei, cu o multime de vitamine. Milionarul, om respectabil, locuind pe dealurile indepartate "din jurul localitatii unde nu se vedea nimic decat dare groase de praf aprinse in rosu de lumina grea a amiezii", are "frau cu tinte si zabale frumos lucrate", si isi respecta palaria, desi obisnuieste sa poarte tigari pe cordeaua ei. Ii povesteste apoi despre un pranz servit la ferma generalului Marosin, care vanase multe rate salbatice toamna trecuta, festin la care luase parte si parintele paroh. Invitatia la pranzul parohial se repeta cand cele doua personaje ajung in dreptul bisericii si proapat numitul general Glad din Marmatia isi rostogoleste roata prin boziile salbaticite din curtea locasului de cult. Biserica ortodoxa este slujita de personaje ciudate, cum e femeia-paracliser, "cu falci mari si fata aspra ca de barbat, cu ochi mici, putin sasii, legata la cap cu un fund de sac".

La acest pranz insolit participa generalul Glad din Marmatia, viitor stapan al locurilor, Milionarul, care tine socotelile parohului, si generalul Marosin, caruia i se aude tusea seaca, semn al declinului inevitabil.
Sfarsitul cartii il are in prim-plan pe generalul Marosin, ale carui vorbe sunt consemnate de Milionar, devenit in final autor subtil al cartii:

"Pe Glad nu-l pricep si poate e si inutil sa-l pricepi si sa-l explici. I-am dat haine de general, pentru ca in acelea de soldat nu-mi dovedea nimic si, mi-am zis, ca si tine, sa incerc maximum-ul pentru a obtine macar minimul. Ce a iesit, se stie."



Cartea contine, in capitolul "Mai intai soseste o roata", si istoria Fibulei si a Guldenei, care au luat la aurarie o copila, in chip de Cenusareasa, fagaduindu-i, cum era de asteptat, o pereche de ghete:

"Fata trebuia sa-si castige ghetele frecand cu cenusa si nisip pana cand ii sareau ochii din cap de durere monezile vechi din fier, arama, bronz, argint, cateodata si de aur..."

. in acest spatiu metalurgic se pot vedea "coifuri antice de luptatori, sabii, centuri, ace de par (fibule), pandantive etc"; se intalnesc monede, "inele, bratari, cercei, agrafe", o serie de obiecte ce amintesc de o lume apusa, demult disparuta. Aici creste Iapa-Rosie, care prinde cu timpul, la auraria celor doua personaje cu nume predestinat, Fibula si Guldena, gustul pentru podoabe femeiesti. Placerea acestei fiinte ciudate, cu nume simbolic, Iapa-Rosie, este de a-si prinde la mana si la urechi inele si cercei inca fierbinti sau de a privi cu "o bucurie de fiara mica" lichidul fierbinte al flerului topit, pe care il numeste "miere de fier, miere de arama, miere de argint, miere de aur".

Metalul solidificat in bijuterii i se pare periculos, Iapa-Rosie crezand ca focul din metalul fierbinte nu a disparut si va reveni intr-o zi pentru a-i sorbi energia vitala, dupa cum o infricosa alt personaj enigmatic, Kiva-cea-Mare. De la KLiva invatase ca tot ce se afla sub pamant apartine omului, ca femeia se plimba "cu capul si ochii in jos", dar ca incepe cu timpul sa se uite din ce in ce mai mult la soare, intr-o atractie nelamurita a elementarului, la fel cum baia trupului in fluviu are aceeasi semnificatie in sfera acvatica.


In alt capitol, "Dicomesienii. Cum poti intra printre ei in asa fel incat sa mai poti iesi", scriitorul traseaza o geografie imaginara: Insula Cailor, Cetatea de Lana, Metopolis-ul, orasul Mavrocordat, al dicomesienilor, unde ei isi cresc si isi salbaticesc caii, pentru a fi iuti si naravasi. Iapa-Rosie efectueaza o calatorie in tinutul Dicomesiei, focalizand un eveniment important in viata dicomesienilor, legat de intrecerile de cai de la Boboteaza: tinerii trebuie sa apara la aceste alergari si sa foloseasca forta cailor pentru a castiga cursa. Dicomesienii rapesc fete straine, iar acestea devin dicomesience:

"Fetele straine rapite devin dicomesience si asa neamul dicomesienilor se inmulteste, se aprinde din nou si se improspateaza cu fiecare generatie tanara si se naste mereu din dragostea care incepe in fiecare an pe zapada..."

.

Calul este un animal aproape venerat de dicomesieni, dedicandu-i poezii cu valoare gnomica:

"Nu-ti bate calul, inainte de a-ti bate copiii si nevasta."

, Diomesia fiind daruita tocmai din acest motiv, locuitorilor ei. Caii de pe insula sunt mici si naravasi, "trag la plug ca niste bivoli si alearga inhamati la car sau insauati repede ca iepurii".

Ei nu au pretentii la mancare, "ataca noaptea hambarele si le sparg cu copitele".

Femeile nu au acces la aceasta ocupatie exclusiv masculina, nefiind acceptate sa mane caruta, sub pretext ca ar putea fi rasturnate de cai; de aceea, primul obiect vandut de o femeie ramasa vaduva este caruta cu cai. La modul fabulos, caii sunt condusi, ca in basme, de cate o "gloaba trista", pe care dicomesienii o pazesc pana la moarte cu sfintenie. Oamenii straini nu au ce cauta pe insula:

"Daca un strain vine in Insula si vrea sa fure un cal sau numai sa incalece unul ca sa traverseze insula plina de hatisuri si de mlastini, mai bine sa-si vada de drum".

Daca strainul isi face aparitia pe insula, atunci el trebuie sa se fereasca de cai, pentru ca acestia il resping printr-o tactica uluitoare:

"intr-adevar, caii cu barbi si cu coame pana la genunchi dau linistiti din capete si din cozi aparandu-se cu mai mare pofta de muste, pe masura ce calatorul se apropie. El trebuie sa priceapa ca acum incepe pericolul."

Un calaret strain care se urca pe spinarea unui cal este trantit la pamant in mod diabolic, aproape ritualic: el nu este ascultat cand da pinteni calului, apoi, tocmai cand strainul vrea sa se dea jos, calul o ia la fuga pe sub salcii si pe sub crengile copacilor, astfel incat omul trebuie sa se fereasca pentru a nu-si pierde capul. intr-un tarziu calul se intoarce la herghelia careia ii apartine, impartita acum in doua, se usureaza, pe ambele orificii, toti caii facand la fel, si, in cele din urma, dupa un galop nebunesc, care cutremura insula, al intregii herghelii, intrusul este aruncat undeva, intr-un loc pustiu, caii reluandu-si la sfarsit ocupatiile initiale. Dicomesianul nu are doar o pereche de cai, ci mult mai multe, pe care le foloseste in treburile gospodaresti si in afaceri cu cai. Un cal liber nu e lenes, ci se salbaticeste si isi mareste iuteala. Caii respecta o ierarhie, invatand de la cei mai puternici cum sa-si gaseasca iarba mai buna. Aceste animale cu o maretie salbatica trebuie crescuti in campul liber, iar grajdul nu foloseste la nimic:

"Un cal sau un baiat care nu vede des insula e un cal si un baiat bolnav si daca nu-l ia Dumnezeu, e pentru ca nici stapanul si tatal de acasa nu prea stiu cum sa faca sa scape de ei."