Stefan Baciu (1918-1993). E un poet al exilului, publicand in tara numai volumul "Poemele poetului tanar" (1935). Lucreaza in diplomatie si in 1948 cere azil politic in Elvetia, refugiindu-se apoi in Brazilia. Din 1962, devine profesor de literatura braziliana la Universitatea din Washington, iar mai tarziu preda literatura si civilizatia hispano-americana la Universitatea din Honolulu, in insulele Hawaii. in timpul exilului publica peste 100 de carti in limbile romana, spaniola si portugheza. Reprezentativ este volumul din 1980, "Poemele poetului singur", cuprinzand 320 de poezii inspirate din realitatile romanesti.

Stefan Baciu reia tema trecerii timpului din perspectiva sensibilitatii poetice moderne: vremea se scurge ireversibil, lasand in urma personaje si evenimente. Jelania eului liric este similara insa cu aceea din poemul "Viiata lumii", de Miron Costin:

"Vezi inima, trec zilele, inima trista.

Fruntea pe veac o aplec si tac.
Cerul flutura norii ca pe-o batista
Peste timpul gol si sarac."

Timpul devine, in singuratate, "gol si sarac", incarcat de o rezonanta trista, pastrand nostalgia lumii eterne:

"Pe geamul ud cobor perdeaua
Si pentru mortii mei aprind o lampa.
Cade tacerea cum cade neaua,
Singuratatea-mi apasa pe clampa."

Tacerea e latura rezonanta a timpului ce trece, in ea fiind incluse toate existentele disparute. Trecerea timpului altereaza si simturile, vederea, auzul, imputineaza fiinta:

"Ochiul, orb, azi nu mai citeste,
Gura muta innoada tacerea,
Inima-n piept incet rugineste.
Pe borta cheii intra durerea."



Cele doua distihuri din final pregatesc disparitia, tragerea cortinei peste tabloul sumbru al vietii, stingerea in tacere si in neant a eului liric, prin anularea a insusi cuvantului creator si scufundarea intr-o uitare deplina:

"Ma lasa o clipa sa-mi ard scrisorile,
Alba hartie pe care mai scriu./
Moarte, instruna-ti toate viorile,
Ultimul cui il bat in sicriu."