Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Octavian Goga (1881-1938) a fost poetul durerii tran­silvane. Cele patru volume antume de versuri: "Poezii" (1905), "Ne cheama pamantul" (1909), "Din umbra zidurilor" (1913) si "Cantece fara tara" (1916) constituie o monografie lirica a satului ardelenesc de la cumpana celor doua secole.

Volumul de debut ("Poezii") se deschide, in mod programatic, cu poezia - manifest intitulata "Rugaciune"; aceasta rezuma crezul estetic al autorului si-i defineste opera viitoare drept "Cantarea patimirii noastre".

in adancimea lor tragica, aceste cuvinte releva principala trasatura a poeziei lui Goga: evocarea suferintei colective a romanilor transilvaneni care reediteaza, in mod zguduitor, martiriul lui Iisus.
De pe aceasta Golgota tragica a neamului sau, priveste poetul natura, tara si oamenii, arcuind deasupra tuturor nimbul sfinteniei. Si, tot de aici, vesteste clipa asteptata a "primenirii", realizarea "visului neimplinit", in cuvinte aureolate, religioase si biblice, "cu aceeasi infiorare cu care cantareti si prooroci din vechime aminteau de «tara Domnului», de «pamantul faga­duintei»" (D. Micu).

Poezia "Rugaciune" a fost asezata, in mod semnificativ in fruntea volumului de debut al lui Goga ("Poezii" -1905). Aici, autorul isi exprima conceptia privitoare la menirea poetului, alegandu-si, pentru aceasta, trei ipostaze existentiale:
  Ipostaza de pelerin intro Fiinta se releva in primele doua strofe ale poeziei, in care tanarul creator este infatisat prin metafora drumetului ostenit, "Cu trupul istovit de cale".


Cele doua epitete din primul vers ("Ratacitor, cu ochii tul­buri") sugereaza momentul de cumpana pe care il traieste omul-poet aflat la inceput de drum: deruta sa existentiala provine din dorinta de a-si ignora propriile framantari, pentru a da glas. in versurile sale, durerii celor multi.
Adevarata menire a artistului fiind asumarea destinului co­lectiv, primejdia de a o uita capata proportii de apocalipsa biblica:
"in drum mi se desfac prapastii, Si-n negura se-mbraca zarea".


Si, tot la modul biblic, propriile "doruri" si "ispite" capata rezonante de pacat primordial.

Intr-un limbaj metaforic si aluziv, poetul isi indica "izvorul" viitoarei sale creatii: tanguirea celor multi si ignorati de isto­rie ("Cei ramasi in urma") al caror mesager ar dori sa fie.

  Ca ipostaza a omului religios etern, poetul i se adreseaza Divinitatii intr-o ruga al carei patetism se traduce in eternul gest al ingenuncherii:
"Eu cad neputincios, Stapane in fata stralucirii Tale" si:
"Eu in genunchi spre Tine caut"
Sensul acestei implorari se clarifica in ultimele doua ver­suri din strofa a Ii-a:
In veci spre cei ramasi m urma, Tu, Doamne, vazul meu indreapta".


In acest mod, prin actul sau creator, poetul isi proiecteaza neamul intr-un plan neschimbator si etern.
Ipostaza mesianica este pregatita inca din strofa a IlI-a: poetul doreste sa devina un luptator, a carui poezie sa cuprinda in rezonantele ei "de arama", destinul celor multi.
Strofa a IV-a opune doua atitudini lirice posibile: una este cea a inchiderii in propriile framantari existentiale, pe care poe­tul ar dori sa le uite ("rostul meu", "patimile mele"); cealalta este asumarea durerilor multimii, la care creatorul vrea sa fie partas ("Si de durerea altor inimi




invata-ma pe mine a plange".


Nefiind decat un om (a carui viata se afla sub imperiul soartei), poetul se ipostaziaza in Iisus: asemeni Mantuitorului (aflat in Gradina Ghetsemani, inaintea martiriului), tanarul poet se roaga sa-i fie "alungate" "patimile" (pe care sa le uite), pentru a integra, in sinele sau, "jalea unei lumi", intru izbavirea ei.

La nivel lexical, opozitia dintre cele doua atitudini lirice, se realizeaza prin grupurile de termeni aflati in antiteza: "patimile mele" - "durerea altor inimi" si "rostul meu " - "jalea unei lumi"; ca si prin folosirea lui "ci" adversativ la inceputul versului penultim.
Tot aici, termenii "durerea", "jalea", "saplanga" definesc caracterul elegiac al operei lui Goga.
Strofa a IV-a este purtatoarea ideii fundamentale a poeziei.

In strofa a V-a, sunt prefigurate si alte idei privind creatia viitoare a poetului: ea va trebui sa integreze visul de libertate neimplinit al neamului ("doruri fara leacuri"), sa aiba forta pustiitoare a stihiilor (metafora viforului) zamislite din con­densarea veacurilor de robie. Imaginea "umilitilor" care "gem in umbra
Cu umeri garbovi de povara
trimite la chipurile taranilor palizi si slabi din poezia lui Goga, pe care Calinescu ii compara cu niste umbre din Purgatoriu.
Ultima strofa defineste opera poetului: ea este "Cantarea patimirii noastre", oglinda a martiriului colectiv in veacuri intunecate de istorie:
"in suflet seamana-mi furtuna, Sa-l simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, in smalt de fulgere albastre incheaga-si glasul de arama: Cantarea patimirii noastre."


Poetul doreste sa participe afectiv la soarta romanilor transilvaneni, pe care o Istorie vitrega i-a obligat la imense suferinte.

In virtutea rolului sau de mesager, creatorul se transforma intr-un depozitar al acestui zbucium existential (metafora furtunii).

Din amarul ancestral, convertit in infiorata cantare (meta­fora strunelor infiorate) va strabate prevestirea unor razbunari fara nume (metafora fulgerelor), poetul fiind o constiinta so­ciala si nationala.
Tanarul autor ar dori sa-si faca auzit "glasul" poeziei sale, ale carui rezonante grave vor inchide "patimirea" generatiilor si dorul lor neimplinit.
Elemente de prozodie:
Poezia este alcatuita din sase strofe de cate opt versuri.
Masura versului este de 9 silabe, iar rima este incrucisata (imperfecta).
Specia literara:

In "Rugaciune", autorul isi exprima conceptia privitoare la rolul creatorului si la menirea artei sale.
Prin aceste trasaturi, poezia mentionata este o arta poetica.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate