Nicolae Labis (1935-1956) este promotorul unei noi viziuni poetice in anii "obsedantului deceniu", fiind, prin intoarcerea lirismului la izvoarele firesti ale poeziei, precursorul noii generatii de poeti din anii 60. Eugen Simion il numeste "buzduganul unei generatii", lui Labis urmandu-i in mod firesc Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Cezar Baltag s.a.

Debuteaza in anul 1950 la ziarul "Zori noi" din Suceava, publicand apoi in "Viata roma­neasca".

Anii cei mai buni ai activitatii sale poetice sunt 1954-1956. Debuteaza cu volumul "Primele iubiri" in 1956, pregatind "Lupta cu inertia", aparuta postum, in 1958. Volume postume sunt "Primele iubiri" (1962), "Versuri" (1964), "Moartea caprioarei" (1964), "Albatrosul ucis" (1966), "Poezii" (1971), "Sunt spiritul adancurilor" (1971), "Varsta de bronz" (1971), "Primele iubiri. Premiers amours" (1974). Arta sa poetica este "Moartea caprioarei", un frame al cumplitei secete din 1946.

Tragicul accident care ii curma viata il inregistreaza sub forma unei poezii de o mare incarcatura lirica, metafora "pasarii cu clont de rubin" fiind a nesfarsitului tavalug al zeului mortii:

"Pasarea cu clont de rubin
S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat.
Nu mai pot s-o mangai.
M-a strivit
Pasarea cu clont de rubin,/
Iar maine
Puii pasarii cu clont de rubin,
Ciugulind prin tarana,
Vor gasi poate
Urmele poetului Nicolae Labis
Care va ramane o amintire frumoasa..."

. Poetul viseaza totusi o zi a marii eliberari de moarte, cand demonul cumplit al stingerii va fi invins:

"Si atunci
pasarea cu clont de rubin
ne va privi clampanind furioasa,
ghearele ei se vor crispa pe o craca rosie,
aripile ei se vor chirci
va fi apucata de convulsii
si noi o vom privi zvarcolindu-se,
si vom rade de ea,
si vom putea socoti
abia atunci
ca am razbunat macar in parte
moartea caprioarei cu narile infiorate..."

("Cantec de lebada" din revista "Ramuri", 1983).

Poezia "Moartea caprioarei" se proiecteaza pe fundalul secetei cumplite de dupa al doilea razboi mondial, care transforma peisajul terestru, vazut prin ochii unui copil stapanit de foame, in unul cu aspect desertic, selenar, de pe care se inalta flacari infernale:

"Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pamant.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri."



Drama eului liric se declanseaza in momentul in care se anunta vanatoarea initiatica, prin care baiatul se va maturiza in mod cu totul neasteptat:

"Ma iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii ma zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei in muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea."



Copilul traieste o coplesitoare experienta, orientata in sens initiatic prin multiple elemente ale poeziei. Senzatia este de lume suprareala, cu semne ce pregatesc gradat, cu minutie, punctul culminant, dramatic, al vanatorii rituale, mitice. Asteptarea face parte din scenariu, intr-un loc de panda, langa izvoare:

"Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cand va scapata soarele, cand va rasari luna,
Aici vor veni in sirag sa s-adape
Una cate una caprioarele."


Natura, prefigurand momentul sacrilegiului "oprit de lege si de datini", devine, in sufletul copilului, in corelatie cu acest taram pustiit, peisaj interior, care se extinde, prin proiectie empatica, asupra intregului decor din afara:

"Spun tatei ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te datini!/
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini."

In univers, clipa astrala a disparitiei fiintei se simte de departe:

"Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters!".

Apropierea mortii se repercuteaza la nivel cosmic, ca o forta acretionara, anticipand tulburarea ordinii astrale:

"Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele."

Scena sacrificiului are reverberatii in strafundurile firii, tulburand linistea monumentala a naturii:

"Dar vaile vuira. Cazuta in genunchi,
isi ridicase capul, il clatina spre stele,
il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Cand lasa cuiburi sure si pustii.
impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb cand tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!".

in apa pe care copilul o bea se simte de la inceput fluiditatea mortii:

"Spun tatei ca mi-i sete si-mi face semn sa beau,
Ametitoare apa, ce-ntunecat te datini!
Ma simt legat prin sete de vietatea ca e a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Cand viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte."

Realitatea cruda a vietii determina aceste actiuni disperate de supravietuire ale individului, ca o necesitate de a ucide pentru a nu muri, intr-un lant trofic al existentelor ce se succed intr-o ordine prestabilita de un destin necrutator.

Caprioara devine astfel o victima inocenta a unui timp imperfect, corupt, prin care se redimensioneaza elementele naturii, incarcate de mistere mai adanci:

"Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea...
Tu iarta-ma, fecioara, - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt ii focul! Si codrul, ce adanc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!" O data cu sfarsitul plapandei fiinte dispare si inocenta copilariei, alungata de realitatea cruda a vietii, in care mai presus este instinctul de supravietuire.