Poezia "Rasu plansu ", din volumul "Necuvintele", este raspunsul neputincios in fata trecerii inexorabile a secundei, a timpului. Atmosfera rememorarii trecutului, a copilariei si adolescentei, se contureaza prin metafore ale melancoliei si ale adevarului:

"Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,
sare cazuta in bucate
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirile mele, toate..."

. Timpul ramas in urma isi sporeste inconsistenta prin golul existential de atunci si de acum, printr-o ciudata dublare:


"Dovada ca nu pot vedea fara martori
e copilaria, adolescenta mea,
dubland nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de candva.
Ah, rasu plansu ."

Secunda este surprinsa in momentul sau de astenie, traversand imaginea unei lumi neidealizate:

"ah, rasu plansu
ma bufneste cand spun
secundei vechi putrezind in secunda
de-acum."


Rasul degradat, ironic si caustic, exprima repulsia fata de o lume rece, lipsita de transcendenta:

"Ah, rasu plansu ,
ah, rasu plansu
in ochiul lucrurilor reci
si-n dintele muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi."