Inca o definitie a poeziei, ca receptacul sinestezic, ca armonie a simturilor, care lucreaza impreuna sau se suplinesc alternativ:

"Ea se hraneste din privirile fixe
ca sa poata exista,
si, cand ochii se-nchid, se adapa
din intunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor."

Poezia devine astfel stare existentiala dominanta, lume paralela, cuprinzand si spatiul oniric, care ii da reprezentari metaforice, imensele ciorchine de ochi, prin care se instaureaza o tiranie a vizualului, potrivita pentru a recepta infinitele fatete ale realului:

"Astfel traieste tot timpul,
desi, uneori, se lasa sa fie
visata in somn,
hranindu-se numai cu leganarea
ciorchinilor de ochi
atarnand de nori."


Poezia intra in rezonanta cu toate elementele universului, incarcandu-se de gravitatia cosmica si de sine insasi ca de o povara de pret, pe care o aduce inapoi pe pamant:


"Ea are articulatii de paianjen
cand aluneca-n tacere pe suprafata sunetelor
si se ridica la stele,
cu sine imperechindu-se,
cu ea insasi ingreunandu-se
ca sa poata cadea inapoi, spre pamant."


Pentru receptarea sublimei muzici a sferelor, pe care apoi sa o transforme in cuvinte, poezia se cere traita cu receptorii la maximum:

"Cu pavilioanele-albastre incordate
numai viitorul o asteapta,
sa-i intre in auz,
si ea sta acolo, o viata, hranindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastra,
spunandu-se pe sine, in cuvinte."

Poezia este astfel imagine vizuala si sunet, produse de senzori neobisnuiti, "leganarea
ciorchinilor de ochi atarnand de nori" si "pavilioanele-albastre incordate" pentru a recepta sunetele muzicii cosmice.