Nichita Stanescu nu face parte dintre asa-numitii autori de poezie patriotica. Un pamint numit Romania, volum dedicat tarii, contine poezii fara referinta directa la patrie. Aceasta deoarece limbajul, stilul, versificatia, felul de a gindi si a simti patria nu sint, in cazul lui Nichita Stanescu, cele cu care ne-au obisnuit alti poeti contemporani. Pe de alta parte, acest poet apartine unei alte virste a poeziei romane decit autorii clasici. Alaturi de Nicolae Labis, Marin Sorescu, Ana Blandiana, el este un reprezentant al celei mai valoroase poezii romanesti moderne.

Noi este un titlu ce anticipeaza o definitie a neamului roma­nesc, cu care poetul se identifica. intr-adevar, cele trei strofe se alcatuiesc din fraze scurte si rostite cu gravitate. Nichita Stanescu se numara printre poetii care se abandoneaza ideii si cuvintului in acelasi timp. El pare a se lasa in voia spunerii cuvintelor, ca si cum nu el le-ar rosti, ci ele i s-ar impune, intr-o simplitate dintre cele mai derutante si greu de descifrat. Accentul raspicat pe cuvintul "noi", asezat in titlu, repetat in text, situat la inceputul primei stro­fe arata constiinta de sine a neamului si forta de a o afirma. Poetul rosteste rar si oarecum sententios, poseda o exceptionala "dictie" a expresiei si a ideii, ca si cind ar tine o lectie ce trebuie bine inteleasa, ca si cum ar impartasi o invatatura de importanta enorma pentru neamul romanesc. Exista adesea in poezia lui aceasta di­dactica, rafinat filosofica, imbracata in cuvinte simple, uneori uzua­le. Fiecare vers poarta insa esenta unei elaborari, a unei distilari a proceselor de gindire si de rostire. La marii autori simplitatea aparenta este intotdeauna fructul unui act de cunoastere si de cre­atie extrem de complicata.
Adevarurile esentiale, sint incifrate frecvent in cuvinte umile:

"piine", "sare", "casa , "seminte", "lacrima", "dinte", "masa", "pa­mint", .strabuni".

Acesta este un vocabular fundamental, in sens propriu si figurat, pentru ca fiecare cuvint indica, nu o imagine concreta a obiectului, ci un sens, un concept. O astfel de poezie a definirii presupune intensa drama a cautarii identitatii de sine a poporului nostru si a legitatii fiintarii lui. Poetul are nevoie si de afirmatie - de bucuria de a exista constient de sine - si de raportarea la eternitate, la absolut. Statornicia va fi, deci, o chezasie a ceea ce exista cu adevarat. Or, nimic mai mult decit ypamtntut nu creeaza imaginea statorniciei. Exista termeni nominali si termeni verbali asezati intr-o sa­vanta simetrie. Primele raportari, nominale:

"locui si patima si ros­tul", si verbale "sinteffl" - "stim", stabilesc asocierea, fundamentala pentru poet, dintre consubstantialitatea eului romanesc, cu spatiul, precum si existenta, ca devenire. Verbele fundamentale din prima strofa se asociaza cu o rigoare geometrica, a fi imbratisind pe a sti: "Noi sintem"... "stim"... "sintem".

Ideea ca nu poti fi nimic daca nu stii, dar si ca se poate sti numai fiind ceva, apare astfel din chiar aceasta configuratie gramatical-lexicala. Prezentul etern este al cu­getarii. Versurile se constituie intr-o meditatie.
Exista o relatie de cauzalitate in poezia lui Nichita Stanescu foarte putin comuna, adesea socanta, iar uneori neexprimata, pre­supusa, ca in acest text. Poetul introduce o logica originala, care include gindirea lui despre taraji popor. Prima strofa este un credo al poetului, pornind de la afirmatia axiomatica:

"Noi sintem se­minte si pamintul e al nostru".

Cuvintul "seminte", echivalent cu "Noi", pnn raportul subiect-nume predicativ, poate fi inteles ca o definire a poporului prin puterea lui germinativa continua, de nas­tere necontenita a viului, de miraculoasa rodire perpetua, in de­pendenta obligatorie de pamint. Saminta nu poate incolti decit in pamint, or, axioma stapinirii pamintului atrage si axioma fiintei romanesti ca embrion al creatiei; sintem o forta latent creatoare. Juxtapunerea propozitiilor urmatoare ar trebui sa le egalizeze sub raport sintactic, dar exista intre ele si o determinare cauzala sub-inteleasa. Vom raporta cei trei termeni cu valoare de obiect gra­matical fata de a sti la imaginea initiala, agrara - seminte - pa­mintul. "Stim cel mai bine locul si patima si rostul", reprezinta o consecinta logica a primului vers. Stabilitatea, locul este o deter­minare prima a conditiei romanesti. Patima inseamna, fie intensi­tatea pina la violenta a sentimentelor, fie cazna si chin, de aseme­nea zbucium, produs de iubirea nestavilita,.in consecinta vocatia de a trai intens. Rostul este menirea, justificarea existentei, sensul ei, asezarea ei intre limitele care guverneaza viata oamenilor. A-ti cunoaste spatiul, trairea si normele, inseamna "a sti", adica sa e-xisti. Patima si rostul se pot afla insa si in raportare opozitionala, daca intelegem prin patima exces al sentimentelor, arderea sufle­teasca a celor puternici, iar prin rost, recunoasterea limitelor, a marginirii pe care oda marca traditiei, cenzura intelepciunii stra­vechi, cristalizata in comportamente stabile. Surprinde si superla­tivul "cel mai bine" (repetat), un superlativ absolut, care ar implica o comparatie:

"dintre toti" sau "decit orice", deci cu raportare la subiect (stim cel mai bine dintre toti) sau la obiect (mai bine decit orice altceva). Le consideram pe amindoua. Cunoasterea esentia- lului si cunoasterea noastra nu poate fi concurata de a nimanui altcuiva. Legea este garantul etic al unui neam si nu intimplator se afla asociata cu "mersul inainte".

Fiinta poporului astfel definita si determinata pastreaza latent puterea de a indura si de a lupta:

"sintem, dupa nevoie, si lacrima si dinte".

Termenii "lacrimir si "dinte" stabilind un contrast evident al concretetii, trimit la chipul omenesc, ei configureaza o definire a umanului, iar Opozitia lor face ca ipostaza umanului pe care o reprezinta poporul sa fie con­tradictorie, surprinzatoare si completa. "A nu cere nimic" are aici sensul de demnitate si de neagresiune, iar "a nu cere" si a oferi prietenia, asistenta la nevoie inseamna o raportare generoasa fata de celalalt, fata de alte popoare, o deschidere spre umanitate. In chip firesc apar obiectele simbol ale ospetiei - plinea si sarea aici, alimente vitale, asigurind o existenta demna prin forte proprii, pentru ca se spune:

"caci ne-am facut-o singuri . "Casa este sim­bol al existentei statornice. Daca avem/riine si sare este fiindca am construit casa. Hrana vitala a sufletului: comunicarea umana, iu­birea fata de oameni, nu se obtin fara o zidire care sa ne desparta de ceilalti definindu-ne ca neam. Cladirea propriei existente este aceasta casa, simbol al asezarii neschimbatoare si netrecatoare, in limitele careia totul capata rost. A nu zice rau de nimeni inseamna putere de intelegere, toleranta fata de jtiferenta" fata de ceea ce este.altfel decit tine si totodata neagresiunea, idee ce apare si in strofa precedenta, ca o concluzie fireasca a stapinirii pamintului. Un popor liber, independent, constient de valorile sale nu invi­diaza, nu uraste, nu arunca vorbe de ocara, nu incearca sa suprime pe altul. Numai celui ce-i lipseste ceva, numai cel care nu se poate impaca defel cu lipsurile safe isi transfera aceste neajunsuri asupra . ceiprlati. Pozitia mindra - "in picioare", demna, hotarita si clar­vazatoare este o imagine a libertatii si a cuprinderii unui orizont uman larg. Coloana umana avind Ia baza strabunii, coloana a ge­neratiilor, a continuitatii in timpul istoric incheie viziunea poetului despre popor. Ultima propozitie lirica sustine intreaga logica a poeziei. Se pare ca intregul poem s-a dorit o explicare a existentei sub "universala bolta albastra"; ca si cum aceasta ar fi proba su­prema a valorii unui popor. Poezia pare o expunere de argumente, o pledoarie pentru aceasta afirmatie finala, concluzie a intregului
poem.
Toate elementele definitorii stabilesc fiinta nationala. "Bolta alabastra" o universalizeaza. Ea este nemarginirea, infinitatea, este dreptul nostru cistigat de a avea acces la ceea ce este etern, de a ne raporta egal si glorios la toate popoarele, de a da universului uman contributia noastra, de a atinge absolutul, desavirsirea.
Metafora "universala bolta albastra" implineste si o frumoasa imagine de spatializare cosmica (pamintul si cerul).

In frumusetea ideala, pura, sublima, a valorilor absolute, co­mune tuturor popoarelor, se exprima esenta umana, avintul si fru­musetea speciei insasi. "Bolta albastra" ne confera noblete si vesni­cie. Sub ea, pamintul, istoria, zidirea, locul si timpul, moralitatea, etica poporului ating universalitatea.