Nichita
Stanescu nu face parte dintre asa-numitii autori de poezie patriotica.
Un pamint numit Romania, volum dedicat tarii, contine poezii
fara referinta directa la patrie. Aceasta deoarece limbajul, stilul,
versificatia, felul de a gindi si a simti patria nu sint, in cazul lui
Nichita Stanescu, cele cu care ne-au obisnuit alti poeti contemporani.
Pe de alta parte, acest poet apartine unei alte virste a poeziei romane
decit autorii clasici. Alaturi de Nicolae Labis, Marin Sorescu, Ana
Blandiana, el este un reprezentant al celei mai valoroase poezii romanesti
moderne.
Noi este un titlu ce anticipeaza o definitie a neamului romanesc, cu
care poetul se identifica. intr-adevar, cele trei strofe se alcatuiesc
din fraze scurte si rostite cu gravitate. Nichita Stanescu se numara
printre poetii care se abandoneaza ideii si cuvintului in acelasi timp.
El pare a se lasa in voia spunerii cuvintelor, ca si cum nu el le-ar
rosti, ci ele i s-ar impune, intr-o simplitate dintre cele mai derutante
si greu de descifrat. Accentul raspicat pe cuvintul "noi", asezat
in titlu, repetat in text, situat la inceputul primei strofe arata
constiinta de sine a neamului si forta de a o afirma. Poetul rosteste
rar si oarecum sententios, poseda o exceptionala "dictie" a expresiei
si a ideii, ca si cind ar tine o lectie ce trebuie bine inteleasa, ca
si cum ar impartasi o invatatura de importanta enorma pentru
neamul romanesc. Exista adesea in poezia lui aceasta didactica, rafinat filosofica, imbracata in cuvinte simple, uneori uzuale.
Fiecare vers poarta insa esenta unei elaborari, a unei distilari a proceselor
de gindire si de rostire. La marii autori simplitatea aparenta este
intotdeauna fructul unui act de cunoastere si de creatie extrem de
complicata.
Adevarurile
esentiale, sint incifrate frecvent in cuvinte umile:
"piine", "sare", "casa , "seminte", "lacrima", "dinte", "masa", "pamint", .strabuni".
Acesta este un vocabular fundamental, in sens propriu
si figurat, pentru ca fiecare cuvint indica, nu o imagine concreta a
obiectului, ci un sens, un concept. O astfel de poezie a definirii presupune
intensa drama a cautarii identitatii de sine a poporului nostru si a
legitatii fiintarii lui. Poetul are nevoie si de afirmatie - de bucuria
de a exista constient de sine - si de raportarea
la eternitate, la absolut. Statornicia va fi, deci, o chezasie a ceea
ce exista cu adevarat. Or, nimic mai mult decit ypamtntut nu
creeaza imaginea statorniciei.
Exista
termeni nominali si termeni verbali asezati intr-o savanta simetrie.
Primele raportari, nominale:
"locui si patima si rostul", si
verbale "sinteffl" - "stim", stabilesc asocierea, fundamentala
pentru poet, dintre consubstantialitatea eului romanesc, cu spatiul,
precum si existenta, ca devenire. Verbele fundamentale din prima strofa
se asociaza cu o rigoare geometrica, a fi imbratisind pe a sti: "Noi sintem"... "stim"... "sintem".
Ideea
ca nu poti fi nimic daca nu stii, dar si ca se poate sti numai
fiind ceva, apare astfel din chiar aceasta configuratie gramatical-lexicala.
Prezentul etern este al cugetarii. Versurile se constituie intr-o
meditatie.
Exista
o relatie de cauzalitate in poezia lui Nichita Stanescu foarte putin
comuna, adesea socanta, iar uneori neexprimata, presupusa, ca in
acest text. Poetul introduce o logica originala, care include gindirea
lui despre taraji popor. Prima strofa este un credo al poetului,
pornind de la afirmatia axiomatica:
"Noi sintem seminte si pamintul
e al nostru".
Cuvintul "seminte", echivalent cu "Noi", pnn raportul subiect-nume predicativ, poate fi inteles ca o definire
a poporului prin puterea lui germinativa continua, de nastere
necontenita a viului, de miraculoasa rodire perpetua, in dependenta
obligatorie de pamint. Saminta nu poate incolti decit in pamint, or,
axioma stapinirii pamintului atrage si axioma fiintei romanesti ca
embrion al creatiei; sintem o forta latent creatoare. Juxtapunerea
propozitiilor urmatoare ar trebui sa le egalizeze sub raport sintactic,
dar exista intre ele si o determinare cauzala sub-inteleasa. Vom raporta
cei trei termeni cu valoare de obiect gramatical fata de a sti
la imaginea initiala, agrara - seminte - pamintul. "Stim cel
mai bine locul si patima si rostul", reprezinta o consecinta
logica a primului vers. Stabilitatea, locul este o determinare
prima a conditiei romanesti. Patima inseamna, fie intensitatea
pina la violenta a sentimentelor, fie cazna si chin, de asemenea
zbucium, produs de iubirea nestavilita,.in consecinta vocatia de a
trai intens. Rostul este menirea, justificarea existentei,
sensul ei, asezarea ei intre limitele care guverneaza viata oamenilor.
A-ti cunoaste spatiul, trairea si normele, inseamna "a sti", adica sa e-xisti. Patima si rostul se pot afla insa si in raportare
opozitionala, daca intelegem prin patima exces al sentimentelor,
arderea sufleteasca a celor puternici, iar prin rost, recunoasterea
limitelor, a marginirii pe care oda marca traditiei, cenzura intelepciunii
stravechi, cristalizata in comportamente stabile. Surprinde si superlativul
"cel mai bine" (repetat), un superlativ absolut, care ar implica
o comparatie:
"dintre toti" sau "decit orice", deci cu raportare
la subiect (stim cel mai bine dintre toti) sau la obiect (mai bine
decit orice altceva). Le consideram pe amindoua. Cunoasterea esentia-
lului
si cunoasterea
noastra nu poate fi concurata de a nimanui altcuiva.
Legea este garantul etic al unui neam si nu intimplator se afla asociata
cu "mersul inainte".
Fiinta poporului astfel definita si determinata
pastreaza latent puterea de a indura si de a lupta:
"sintem, dupa nevoie,
si lacrima si dinte".
Termenii "lacrimir si "dinte" stabilind
un contrast evident al concretetii, trimit la chipul omenesc, ei configureaza
o definire a umanului, iar Opozitia lor face ca ipostaza umanului pe
care o reprezinta poporul sa fie contradictorie, surprinzatoare si
completa. "A nu cere nimic" are aici sensul de demnitate si de
neagresiune, iar "a nu cere" si a oferi prietenia, asistenta la
nevoie inseamna o raportare generoasa fata de celalalt, fata de alte
popoare, o deschidere spre umanitate. In chip firesc apar obiectele
simbol ale ospetiei - plinea si sarea aici, alimente vitale, asigurind
o existenta demna prin forte proprii, pentru ca se spune:
"caci ne-am
facut-o singuri . "Casa este simbol al existentei statornice. Daca
avem/riine si
sare este fiindca am construit
casa. Hrana
vitala a sufletului: comunicarea umana, iubirea fata de oameni, nu
se obtin fara o
zidire care sa ne desparta de ceilalti definindu-ne
ca neam. Cladirea propriei existente este aceasta casa, simbol al asezarii
neschimbatoare si netrecatoare, in limitele careia totul capata rost.
A nu zice rau de nimeni inseamna putere de intelegere, toleranta fata
de
jtiferenta" fata de ceea ce este.altfel decit tine si
totodata neagresiunea, idee ce apare si in strofa precedenta, ca o concluzie
fireasca a stapinirii
pamintului. Un popor liber, independent,
constient de valorile sale nu invidiaza, nu uraste, nu arunca vorbe
de ocara, nu incearca sa suprime pe altul. Numai celui ce-i lipseste
ceva, numai cel care nu se poate impaca defel cu lipsurile safe isi
transfera aceste neajunsuri asupra . ceiprlati. Pozitia mindra - "in
picioare", demna, hotarita si clarvazatoare este o imagine a libertatii
si a cuprinderii unui orizont uman larg. Coloana umana avind Ia baza
strabunii, coloana a generatiilor, a continuitatii in timpul istoric
incheie viziunea poetului despre popor. Ultima propozitie lirica sustine
intreaga logica a poeziei. Se pare ca intregul poem s-a dorit o explicare
a existentei sub "universala bolta albastra"; ca si cum aceasta
ar fi proba suprema a valorii unui popor. Poezia pare o expunere de
argumente, o pledoarie pentru aceasta afirmatie finala, concluzie a
intregului
poem.
Toate
elementele definitorii stabilesc fiinta nationala. "Bolta alabastra"
o universalizeaza. Ea este nemarginirea, infinitatea, este dreptul nostru
cistigat de a avea acces la ceea ce este etern, de a ne raporta egal
si glorios la toate popoarele, de a da universului uman contributia
noastra, de a atinge absolutul, desavirsirea.
Metafora
"universala bolta albastra" implineste si o frumoasa imagine de
spatializare cosmica (pamintul si cerul).
In
frumusetea ideala, pura, sublima, a valorilor absolute, comune tuturor
popoarelor, se exprima esenta umana, avintul si frumusetea speciei
insasi. "Bolta albastra" ne confera noblete si vesnicie. Sub ea,
pamintul, istoria, zidirea, locul si timpul, moralitatea, etica poporului
ating universalitatea.