In volumul "Necuvintele" (1969), Nichita Stanescu pune in discutie chiar materialul de constructie a universului poetic, cuvintele, considerate, in plin modernism, insuficiente, devalorizate prin tocire, prin repetabilitate extrema. Poetul neaga cuvintele, inlocuite prin reversul lor, "necuvintele", expresie a Cuvantului originar, care nu trebuia sa semnifice, sa substituie obiectul, ci era obiectul insusi, lumea in potentiala devenire.

Prin caracteristicile ei de arta poetica, poezia "Necuvintele" propune utilizarea altui tipar semantic, in care sugestia sa fie graitoare in aceasta inversare a rolului semnelor si a codurilor lingvistice. Gesturile individului sunt insotite de o combustie interna pe masura:

"El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti."

Comunicarea se realizeaza, la Nichita Stanescu, prin alteritate, prin infiintarea tu-ului, a celuilalt, care sa dimensioneze si sa tensioneze spatiul poetic. Gesturile reciproce ale celor doua ipostaze lirice se completeaza: exista un eu si un el, fiecare incercand sa comunice prin intermediul unor semne complexe. Poetul opereaza cu semne tinand de gesturile triburilor primitive, incercand sa redescopere limbajul intr-un mod original. Mana devenita frunza si frunza devenita mana nu fac altceva decat sa sporeasca misterul acestui limbaj cu valente proprii.
Gestica poeziei se continua in acelasi registru:

"El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura."

Confundarea omului cu elementele regnului vegetal nu face altceva decat sa mareasca misterul acestei comunicari, sa intoarca timpul la un nivel in care plantele si arborii isi stabilesc propriul lor sistem de semne, imperceptibile pentru fiinta umana. Afirmatiile poeziei sunt sententioase, propozitiile sunt scurte, transformandu-se in axiome:


"El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un umar
Eu am inclinat spre el umarul, ca un trunchi noduros."

Transformarea eului poetic intr-un trunchi noduros indica o tendinta spre vegetalizare, de incremenire a fiintei, de situare in primordialitate.
Alteritatea, ca proces conversiv de compunere si descompunere a eului, apropie fiinta umana de unitatea primara a totului, prin care circulau sevele unui singur circuit, cosmic, al genezei, potentand resursele unei noi nasteri:

"Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva."

Granitele materialitatii individuale dispar, refacand fiinta primara, strabatuta de spiritul universal:

"Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur."

Magia cuvintelor schimba cele doua domenii de existenta, a omului si arborelui, printr-o stranie metamorfoza.
Teme si motive ale poeziei "Necuvintele"
.  Crearea limbajului prim, paradigmatic, bazat pe paradox, pe situatia iesita din comun; transformarea limbajului urmeaza registre diferite. Codul de comunicare este cel energetic, partile corpului celor doua fiinte intrupandu-se in forme diferite.
.  Imaginea lumii dintr-o alta perspectiva decat cea obisnuita, prin perceptia unor senzatii diferite, prin redescoperirea semnelor si a simturilor arhaice: transferul de materie, de la vegetal la uman si invers, se efectueaza printr-un straniu act de magie, prin "necuvinte".


. Necuvintele, vazute ca semne prin care lumea isi modifica relatiile si dimensiunile.
.  Metafora renasterii lumii prin reactivarea Logosului primordial, prin edificarea unui univers cu noi valente dimensionale. Poezia lui Nichita dobandeste o alta materialitate, prin "necuvinte", care transcend lumea obisnuita a sensurilor, invingand sabloanele gandirii limitate.