Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







(31.03.1933-13.12.1983)


Se naste intr-o familie de muncitori din Ploiesti. Face liceul in orasul natal si Facultatea de Filologie la Bucu­resti, in 1960, debuteaza cu un volum de versuri {Sensul iubirii) si se impune destul de repede ca poet. Colabo­reaza sau lucreaza la mai multe reviste literare si duce o viata boema, care va crea o adevarata legenda in jurul sau. Publica numeroase volume de versuri si se bucura de o popularitate fara precedent, fiind considerat "clasic in timpul vietii".

Dintre volumele sale de versuri amintim: O viziune a sentimentelor, 11 elegii, in dulcele stil clasic, Epica Magna, Necuvintele, Noduri si semne.
Noduri si semne 1982 (volum de poeme moderne)

1.  Noduri si semne, ca si intreaga creatie a poetului, are ca trasatura esentiala convertirea emotiilor in imagini alegorice, asamblate intr-o metafora totala.

2.   Poemele instituie simboluri care configureaza viziunea poetica a lui Nichita Stanescu.

3.   Expresia artistica se caracterizeaza prin combinatii si creatii lingvistice particu­lare, pe care poetul Ie-a numit necuvinte.

Tema
Volumul Noduri si semne are ca tema dominanta disperarea existentiala.

Continutul
Noduri si semne (1982) este ultimul volum de versuri publicat in timpul vietii lui Nichita Stanescu. Volumul este compus din poeme scurte subordonate temei generale, ceea ce ii da unitate, putand fi considerat un poem amplu. Cele mai multe dintre poezii sunt intitulate Nod ori Semn, fiecare fiind numerotata, fara a se pastra o ordine.

Prin aceasta, textele devin secvente care surprind o meditatie profunda si disperata asupra destinului individual.
Fiecare poem surprinde o ipostaza a eului liric in confruntarea lui crancena cu viata. in Semn 4, poetul inainteaza printre nameti, intr-o lume pustie, in Nod 7, este ceata umeda, vascoasa, serpuitoare, in Nod 17, viata ii este o vesnica rana, in Nod 26, se simte ca un om inghetat. Este vizitat de daimonul sau (in Nod 28), iar ingerul ocrotitor a murit (in Nod 19).

Comentariul
Nichita Stanescu este printre primii poeti contemporani care se intorc la marea poezie de dinainte de razboi. Pornind de la estetica argheziana, poetul integreaza in atitudinea sa lirica marile momente ale poeziei romanesti. In creatia sa, se regaseste si intristarea pastorala a lui Carlova, apare si voluptatea mortii
Nendu-ratoare,
in termeni aproape eminescieni (Nod 17). Nichita cunoaste si sensul descompunerii bacoviene (La nord de nord), dar si deliciile ermetismului barbian (Arbor invers); el patrunde sensurile luminii lui Blaga (Inima) si preia de la Arghezi metamorfoza cuvintelor. Acest act de regasire pe taramul poeziei inainta­silor este unul asumat, dupa cum sugereaza volumul in dulcele stil clasic.
Noduri si semne este un volum care sintetizeaza principalele simboluri si alegorii obsesive ale poeziei lui Nichita Stanescu. Acelasi sistem alegoric in care se desfasoara emotia lirica nichitstanesciana, in poezia de inceput, apare in Noduri si semne situata in sfera experientei si a perceptiilor mature.
Universul liric prinde fiinta prin simboluri reluate obsesiv; ingerul, daimonul, vulturoaica, ipostaza lirica de calator ori vanator sunt cateva dintre imaginile dominante ale liricii sale. Pentru Nichita Stanescu, actul creativ inseamna inaltare, dar si transfigurarea unui mesaj divin; de aceea, inspiratia este declansata de atingerea ingerului sau de jocul lui ispititor; ingerul trece cu o carte in maini, invaluit in tacere, diafan si gata in orice clipa sa se risipeasca: Murise ingerul,/dar nu l-am putut tine in brate,
se facuse de apa si mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul /si mi-a spalat picioarele /cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce /si de a ma lasa singur/si in vesnica alergare (Nod 19).

Obsesia ingerilor, inrudita intrucatva cu cea din poeziile lui Voiculescu, se concentreaza pe expe­rienta creatoare; ingerul-mesager aduce starea de gratie, uluitoare si nepaman­teasca, efemera si niciodata anuntata. Spre deosebire, ingerul personal este chinui­tor, este un daimon care, desi refuza comunicarea, ii lasa versul aurit (Nod 28); venirea lui e vestita de ploi de stele. in lirica lui Nichita Stanescu, daimonul nu este doar duhul interior, ci starea pasionala capabila sa cuprinda si spiritul, si instinc­tele intr-o singura emotie. De aceea, daimonul incorseteaza si aduce dureri de nesuportat: imi umfla gleznele, tiitoarele mersului, imi palpaie inima ca pe o flacara,/imi usuca limba cape un desert salbatic (Nod 28).

Dialogul poetului cu propriul daimon defineste situatia de panda in care se afla fiinta omeneasca in raport cu spiritul general. Poetul face capcane pentru a se prinde in ele un animal si are sentimentul ca patrunde intr-o taina, ca deschide un lacat. Dar nu are nici o capcana pentru daimonul care ii bantuie fiinta (Nod 29). Situatia de vanator stand la panda, de expeditionar ori calator constituie alegoriile prin care Nichita Stanescu isi defineste situatia de fiinta care trece prin lumea fioroasa de sub ceresc, ea insasi comparata cu vulturoaica, semeata, crancena si aproape de neinvins: SEMN 21Starneam si innebuneam vulturoaica, mort de oboseala, catarat pe pisc, in loc sa gasesc nori, crivate, stele albastre, am gasit-o pe vulturoaica stand pe oua. Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cantat; ea, calma si mareata, sus in varf domnea peste ouale ei din cuib. Am vrut s-o alung, dar mi-a sfasiat obrazul cu pliscul. Va spun si voua: Pe muntele asta nu e de urcat, pentru ca nu e de vazut nimic! Va zic si voua: Ce-a fost de vazut a vazut vulturoaica!






In general, Nichita Stanescu creeaza imagini care sugereaza o experienta transpusa alegoric, ca si cand ar desprinde fragmente semnificative dintr-o poveste simbolica. Aceasta substituire a unei stari de fapt, a emotiei, a experientei traite, cu simboluri asamblate intr-o viziune subiectiva, face ca poezia lui sa se fixeze in planul unei nesfarsite si ample metafore. Aici, imaginea vulturoaicei, in ipostaza ei de stapana a muntelui, transfigureaza nu doar limita, ci limitele generale si domestice intr-o existenta in care toate portile par inchise; vulturoaica este insasi istoria calma si mareata, pentru ca se afla in varf. Impasibila la zbaterea indivi­dului, nu se lasa modelata de actul creator, nu accepta sa fie perturbata: Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cantat. Vulturoaica sintetizeaza alegoric autoritatea, puterea si nepasarea, adica miezul realitatii victorioase.
Nici inaltarea pe piscuri nu deschide drumul nadejdii de a iesi din universul pustiit si inghetat. in Semn 4, ratacind printre nameti, eul liric isi pierde curio­zitatea si instinctul de investigator al lumii; nici vulpea argintie ranita nu-l poate opri din calatoria fara sens. in alt text, se simte abandonat, fara speranta: M-am insingurat /pentru ca am simtit ca tu nu ma mai iubesti,
lacrima mamei mele de gheata era, -/stateam si ranjeam si o rugam sa planga,
dar iarna se facuse in munti.
M-am dat de mancare lupilor,
dar lupii erau frigurosi si bolanzi.
Mancati-ma! am strigat la ei, am strigat./Noi nu, mi-au raspuns,/noi nu mancam om inghetat! {Nod 26)
Textul sublimeaza sentimentul de deznadejde generat de singuratatea celui care nu mai este iubit. Parasirea si prabusirea sufleteasca se substituie aici unei imagini sugestive tot in ordine metaforica, ipoteza de a nu fi acceptat nici ca hrana pentru lupi. Nu este vorba doar despre ipseitatea poetului, ci despre un spatiu etnic, acoperit de ceata umeda, vascoasa, serpuitoare, incat nu se mai vede nimic, Nici macar taranii {Nod 7). in aceasta lume incetosata, nu exista nici reper si nici speranta, iar viata ii este vesnica rana. Totusi, nu durerea este de nesuportat, cat neputinta de a muri: Doamne, ma chinuiesc si nu pot sa mor! (Nod 17) Discursul in tonalitate mistica evoca Oda... eminesciana, dar nu si poza de martir a poetului romantic. Chinul nesfarsit nu tine de experiente personale, ci de fixarea silita intr-o lume a asteptarii, de aceea numai Dumnezeu intelege acest chin.
Sub aspectul expresiei artistice, Nichita Stanescu aduce doua innoiri princi­pale: depersonalizarea cuvantului si necuvintele, iar mijloacele principale de realizare a acestor innoiri sunt repetitia epuizanta, asimetriile ritmice, bulversarea regulilor gramaticale s.a.
Nemultumit de materialul poeziei, (adica de cuvant), poetul incearca, in spiritul veacului sau, sa spulbere iluzia ca poezia traieste prin cuvinte. inca in volumele de tinerete, el preia repetitia epuizanta de la Bacovia si topeste astfel sensul cuvantului, prin uzura: Soldatul marsaluia, marsaluia marsaluia
mar­saluia /pana cand /pana la genunghi /piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea (Tocirea).

Devalorizarea cuvantului prin tocire vrea sa dovedeasca faptul ca poezia e datoare sa creeze emotii, sa genereze stari; de aceea, cuvintele nu mai codifica, nu mai sunt un mijloc de comunicare, ci un mijloc de sugestie; ele sunt necuvinte, caci Poezia este ochiul care plange.
Ea este umarul care plange
ochiul umarului care plange.
Ea este talpa care plange
ochiul calcaiului care plange (Poezia).
Versurile sunt eliberate de sens si, desi par a se derula discursiv, nu transmit idei sau sentimente coborate in idei, ci textul in intregul sau imprima o singura sugestie: ca poezia are radacini tragice.
Chiar daca uneori poemele par sa transmita imagini inchegate narativ, Nichita Stanescu respecta principiul necuvintelor, in sensul ca nu mesajul comunicarii are insemnatate in poezia sa, ci imaginea, situata adeseori intr-un context de subtila alegorie, ca in Semn 22: Cuvantul este un cap fara de craniu,
un cimitir fara de morti./Ah, Doamne, ce straniu mi-ai parut tu ca poti,/un inteles Jar de-ntelegere,
un raspuns nechemat,
o alegere votata pe scoici, o alegere,
pentru pestele pictat.
Veneau cu ochii smulsi din orbite
sa te contemple pe tine,
veneau cu timpanele toate zdrelite /sa te auda, divine,
cuvantule cap fara craniu,
cimitir fara morti.
Inconsistenta cuvantului il inrudeste cu Ideea, din care descinde, si cu insasi dumnezeirea. Simbolismul crestin (pestele pictat), tonul de rugaciune si sintaxa determinata retoric (...un inteles far de-ntelegere,
un raspuns nechemat)
accentueaza sensurile alegorice ale imaginii initiale: Cuvantul este un cap fara de craniu. Alegoria cuprinde sensul biblic al cuvantului, de Logos-Dumnezeu, de comunicare magica si intemeietoare de lumi. Nichita Stanescu aduce o viziune noua asupra lumii. Tematic, poezia sa este marcata de permanenta zbatere a eului liric intre inger si daimon, in lumea fioroasa, de sub ceresc, aflat in confruntare cu vulturoaica necrutatoare, adeseori depersonalizat {poetul ca si soldatul), refugiat in starea emotionala (de indragostit si de creator). Experienta lirica este tradusa in imagini alegorice care, reunite, alcatuiesc o metafora ampla.
Prin imaginea alegorica, impusa de sintaxa discontinua si de combinatiile sintagmatice neobisnuite, Nichita Stanescu intemeiaza un nou limbaj poetic.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate