Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Pentru Nichita Stanescu, timpul si spatiul se contopesc dupa o vointa demiurgica, prin transcenderi si decalaje temporale, cum se intampla in "Poveste sentimentala".

Poetul poate fi comparat, prin mesajul incriptat in versuri, cu Rimbaud, Baudelaire sau Mallarme. Poezia "in dulcele stil clasic", aparuta in volumul cu acelasi titlu din 1970, contine tema, des uzitata, a trecerii timpului, a schimbarii, panta rhei. intr-o oarecare masura, prin tonalitatea baladesca, poezia aduce aminte de trubaduri ca Jehan Bodel, Guy de Coucy, Thibaut de Champagne (1201-1257), Richard Inima de Leu, Gace Brule ("Aube"), sau de creatiile de altadata ale poetului Charles d Orleans (1394-1465). Nota de amaraciune a lui Nichita Stanescu, in acelasi ton cu a lui Charles d Orleans, care spunea ca "soarta nu i-a prea suras", denota o criza existentiala profunda in relatia cu fiinta feminina. Poezia galanta este reluata aici, dar cu un alt sens: geneza se repeta, dar sta sub semnul efemerului, este trecatoare. Galateea, femeia din mitologia greata, nascuta dintr-o statuie cioplita de Pygmalion si insufletita de zeita Afrodita, izvorata aici din sufletul genuin al poetului, se indeparteaza cu pasi repezi:

"Dintr-un bolovan coboara
pasul tau de domnisoara".

Mitul pietrei il apropie oarecum pe Nichita Stanescu de observatiile criticului literar francez Roger Caillois, acesta considerand ca tot ceea ce este in aparenta mort, fix in natura, se poate trezi prin spiritul zeilor marunti sau al magilor. Pentru ca toate elementele naturii, lemn, piatra, pamant, noroi, pot lua forma si viata, conduse de "duhuri inferioare", cu o durata mai mica sau mai mare de existenta.
Relatia poetului cu fiinta iubita este insolita, contemplativa, mai curand asistand la aparitia ei, ca in mitul Galateei:

"Dintr-un bolovan coboara
pasul tau de domnisoara",

creatia poetica producandu-se parca de la sine. Geneza are loc, la fel ca la sculptorul grec, dintr-un bolovan, simbol evocator pentru incremenire sau pentru perioadele geologice vechi. Se poate stabili o corespondenta cu legendele grecesti, in care creatia noua, recrearea lumii postdiluviene are loc din pietre imprastiate pe pamant.

Prin urmare, nasterea "domnisoarei" seamana cu o resurectie postdiluviana, care ar trebui sa duca la miscare perpetua, la nemoarte. Metafora absoluta a acestui vers sugereaza o unire aproape imposibila, aceea dintre o fiinta umana si regnul mineral. Tran.sf.erul de valori are loc la nivelul substantei poetice, insasi fiinta feminina
fiind vazuta de poet oarecum impietrita, intr-o imagine deformata, inapta parca pentru relatii sentimentale. Mai mult, rolul poetului este static, lumea insasi fiind parca impietrita pentru pi, ramas singurul element vital in acest regn mineralizat. Semizeul, cum se autodefineste mai tarziu Nichita Stanescu, poate sa astepte, avand durata eterna si o tinerete intangibila. Probabil» proiectia "hyper-eonului" pe pamant sugereaza o tendinta de a trai in paradisul teresttu* idealizat, dincolo de paradisul cosmic, perfect. Poate si de aici vin imobilitatea eului liric,si asumarea rolului de spectator pasi\. Transformarea imobilitatii materiei in forme fluide indica incercarea genetica de a repune in miscare ceea ce este mort in aparenta, in credinta ca totul poate fi readus la viata, intr-o resurectie vitalista a materiei.           

                                   
Dar viziunea se amplifica si devine meditatie asupra trecerii timpului: "Dintr -o frunza verde, pala
pasul tau de domnisoara".

Epitetul multiplu "frunza verde, pala" poate.fi considerat un oximoron, punand in evidenta trasaturi contrastante. Frunza este un simbol al curgerii timpului, prin fanare inevitabila. Fluxul temporal, rata de trecere a timpului devine astfel mai rapida, indreptandu-se catre un final previzibil. Se poate vorbi si de o viziune, panteista asupra genezei "domnisoarei", ea putand exista, in stadiu de increat, in toate elementele naturii, chiar intr-o "frunza verde, pala".

Pasul se modifica, intr-o inflexibila trecere, luand culoarea unei frunze verzi, apoi a uneia pale. Frunza contine sevele vietii, dar este si un simbol aj mortii, prin temporalitatea ei efemera, reprezentandu-l , din acest punct de vedere, pe zeul lanus, cel cu doua fete, simbol al inceputului si al sfarsitului. Aceasta modificare semnifica schimbarea, trecerea, efemeritatea dragostei, a fetei ce isi schimba momentele vietii cum isi modifica o frunza culoarea. Idila poate fi declansata de aceasta tristete, de a o vedea cum trece in noapte, cum se pierde in orizonturi incerte, ca o corabie ce navigheaza pe intinderile de apa, cu luminile aprinse:

"Dintr-o inserare-n seara
pasul tau de domnisoara".





inserarea mai poate semnifica si misterul creatiei, cu o nota de romantism tardiv, pentru ca sfera uranica intunecata poate fi sursa de visuri ce prind realitate. Versurile au o relevanta cognitiva stranie, iar intelesul se implineste mai mult din perceptia simbolica a acestei structuri profunde, in care fiece cuvant creeaza o imagine, scoate la suprafata un nou sentiment, o noua stare existentiala. "Domnisoara" este un termen ceremonios, implicand o anumita ritualizare a adresarii, compatibila cu vremurile vechi, poate ale Evului Mediu. Femeia, realizata in atelierele ascunse de catre zeul-mester, are contingente cu elementele naturii, fiind un liant pentru toate aceste principii naturale.

Principiul dupa care poetul creeaza viata il apropie de demiurg, dar ascendenta temporala este mult mai rapida decat la acesta, pentru ca secunda, dilatata la infinit, va disparea totusi repede, o data cu trecerea "domnisoarei".


Versurile se structureaza intr-o diagrama a frecventelor greu accesibile, iar preferinta poetului se indreapta spre obiecte sau elemente cu o sonoritate deosebita. Impresia de zgomot de fond este redata si prin alternanta consoanelor surde cu cele sonore:

"Dintr-o inserare-n seara
pasul tau de domnisoara.
Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara".

Poate ca nasterea din piatra implica si o schimbare a frecventelor armonice ale universului, traduse tocmai in aceasta muzicalitate lenta, infinitii, generatoare de melancolie.
Cizelarea aceasta a "pasului de domnisoara" vine din adancuri de timp, din acele vremuri tulburi, despre care legendele crestine spun ca Eva a fost creata din coasta lui Adam:

"Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara."

Cosmicul este reprezentat aici prin "pasare amara" si prin sintagma "inserare-n seara".

"Pasarea" este un simbol al destinului inflexibil, prin urmare exercita o stare de conjugare a fortelor negative, antivitale, prin absenta unui timp palpabil, stationar. Epitetul "amara" poate arata ca destinul ascendent al omului se frange, se intoarce spre pamant, devine cbtonic. Timpul se concentreaza asupra acelei clipe din noapte, cand pasul de domnisoara a fost zarit o data, intr-o reflectare incerta, incercandu-se, prin repetitie, prelungirea lui in vesnicie:

"O secunda, o secunda
eu l-am fost zarit in unda".

Noaptea poate sugera un cadru romantic perfect, nefiind decat o oglinda intoarsa a zilei, in care misterele apar unul cate unul. "Domnisoara" insasi ramane un mister, inundand spatiul prin mersul sau, leganator si efemer, supus clipei trecatoare. Clipa aceasta, extrasa parca din versurile eminesciene, din "Floare albastra", indica nesfarsita tristete a poetului, care, desi inzestrat cu puteri de semizeu, nu poate opri trecerea timpului:

"Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu".

Poetul-semizeu trece prin timp neschimbat, dar nu-l poate modifica, de aceea si domnisoara devine fragila, nerecuperabila din fluxul temporal, imaginea ramanand numai in amintire. incercarea poetului, "blestemat si semizeu", de a stapani clipa, de a invinge temporalitatea umana este sortita esecului: pasul femeii se pierde in timpul profan, nu se repeta ca aparitie, si de aici deriva tragismul trecerii, al acelui fugit irreparabile tempus: "Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu
caci imi este foarte rau".

Avand simturi omnipotente, ca ale unui fiinte divine, poetul insusi ramane in ipostaza de semizeu, neclintit in eterna trecere:

"Stau intins si lung si zic,
Domnisoara, mai nimic.. .//Pasul trece eu raman".

Dupa ce geneza a avut loc, iar timpul si-a lasat pecetea melancolica asupra ei, singura alternativa a zeului este odihna, poetul incercand sa elimine tirania ireversibila a timpului:

"Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu".

"Persistenta memoriei", ramasa pe timpanul "blestemat" de "semizeu" al poetului, este singura fixare in eternitate a unei trecatoare povesti de dragoste.
   Poetul ramane inchis intr-un magic cerc de protectie, care il impiedica sa se risipeasca in lumea inconjuratoare:

"Pasul trece eu raman".

Lui ii este destinata incremenirea atemporala, cetpoate relua oricand procesul genezei in spatiul imaginar, protejand, pentru o clipa, intr-o lume arida, "forme trecatoare", "energie degradata", incapabile, dupa cum spune Jakob BShme, sa mentina tiparele primordiale.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate