"Elegia intaia" este arta poetica a lui Nichita Stanescu cea mai concentrata si, in acelasi timp, cea mai definitorie. Dedicata lui "Dedal, intemeietorul vestitului neam de artisti ai dedalizilor", poezia este o cosmogonie transpusa in spiritul poeziei moderne, comparabila cu marile poeme pe aceasta tema. Cu o
deosebire esentiala, aceea ca, diferit, de pilda de "Scrisoarea I" a lui Mihai Eminescu, eul liric nu se afla in afara grandiosului fenomen, nici ipostaziat intr-un personaj genial, ca "batranul dascal" care calatoreste pe marile dimensiuni ale timpului. El se afla chiar in nucleul prim al Genezei, dormind "inconjurat de el", confundabil cu Demiurgul, este primunt movens din care pornesc lumile reale si spatiile imaginare ale universului poetic. Indeterminarea spatiului si timpului trimite la golul originar din "Luceafarul":

"Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Iar vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste."

Nichita Stanescu are aceeasi putere de a figura increatul, punctul unic, insingurat al lumii, din care se pot des-centra dimensiunile enorme ale universului. Sinele stanescian are marele orgoliu al creatiei lumii, identificandu-se puterii supreme:

"El incepe cu sine si sfarseste
cu sine."

Nimic nu razbate din nucleul de maxima concentrare a lumii:

"nu-l vesteste nici o aura", "nu are chip
nici forma", e "fara margini", dar si "profund limitat".

Punctul, Dumnezeul-punct de fapt, in viziunea teologiei medievale (Maurice Sceve), contine promisiunea sferei, a creatiei desavarsite, in maxima extensie, dar neintrupata inca:

"Ar semana intrucatva
cu sfera,
care are cel mai mult trup

invelit in cea mai stramta piele
cu putinta. Dar el nu are nici macar
atata piele cat sfera."

Istoria, timpul, nu s-a intemeiat inca, nu are nici macar prezent, toate dimensiunile fiind contrase in nonexistenta lor:

"El este inlauntrul desavarsit,
interiorul punctului, mai inghesuit
in sine insusi decat punctul."

Imaterialitatea sa este deplina:

"El nu se loveste de nimeni
si de nimic, pentru ca
n-are nimic de daruit in afara
prin care s-ar putea lovi."


Nichita Stanescu dimensioneaza insa, in sens microcosmic, si acest spatiu, intr-o insiruire enorma, catabasica a eonilor:

"Aici dorm eu, inconjurat de el.
[...]
Si nu dorm numai eu aici,
ci si intregul sir de barbati
al caror nume il port."

Insolita imagine, de creatie "inlauntrul desavarsit" al increatului, contine totusi scindarea principiilor fundamentale, masculin si feminin, care pun in miscare creatia:

"Sirul de barbati imi populeaza
un umar.
Sirul de femei
alt umar."

Pana atunci insa ciudatul ou cosmic este in divina asteptare, intr-un domeniu aspatial si atemporal complex, lumea de barbati si femei fiind condensata in entitatea acestui sculptor prim, a arhetipului:

"Ei sunt
penele care nu se vad.
Bat din aripi si dorm -
aici,
inlauntrul desavarsit,
Care incepe cu sine
si se sfarseste cu sine,
nevestit de nici o aura,
neurmat de nici o coada
de cometa."