Nichita Stanescu (1933-1983) este cel mai mare poet al generatiei postbelice, considerat a fi, inca de cand traia, "un clasic in viata".


In volumele sale: "O viziune a sentimentelor" (1964), "11 elegii" (1966), "Laus Ptolemaei" (1968), "Necuvintele" (1969), "Maretia frigului" (1972) si altele, impresioneaza puritatea senzatiilor, noutatea metaforei si viziunea inedita asupra lumii.

Dintre acestea, ciclul "11 elegii" (alcatuit, de fapt, din 12 poeme - cifra initiatica), are un caracter elaborat si, uneori, ermetic. in "Elegia a zecea" apare programul poeziei lui Nichita Stanescu.
  Poezia intitulata "Poveste sentimentala" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si are ca tema iubirea, sentiment care-i pune pe cei doi indragostiti in con­sonanta cu Universul.
  Poezia este alcatuita din 18 versuri si nu are strofe; pro­zodia este moderna.
Prima secventa (versurile l-4) ii prezinta pe cei doi tineri aflati sub semnul eternului Eros:

"Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora."


Discursul liric se constituie in jurul a doi poli ("eu" si "tu") care ii reprezinta pe cei doi tineri aflati intr-o benefica stare de gratie decurgand din iubire. impreuna, ei alcatuiesc unitatea, acel Unul dupa care tanjeste poetul. Prima locutiune adverbiala a textului ("Pe urma") fixeaza clipa de exceptie cand incepe un nou timp; aceasta clipa poate fi ziua Creatiei, nasterea Evei mitice din coasta lui Adam, sau oricare alta secventa a timpului etern.

In aceste conditii, cei doi pot reprezenta perechea mitica, arhetipala sau oricare dintre cuplurile care i-au urmat in curgerea vremii.

Din punct de vedere stilistic, multimea verbelor la imper­fect ("ne vedeam", "stateam", "zburau" etc.) situeaza iubirea intr-un timp fara limite, "eu" si "tu" alcatuind doua puncte ale unei coloane infinite de indragostiti.
Situati in afara vremii si a scurgerii ei nemiloase (metafora marginilor orei), cei doi se intorc la varsta de aur a lumii, cand existenta era fericita (ca si copilaria), iar jocul constituia o stare obisnuita.


In aceeasi secventa, comparatia "ca doua toarte de amfora" sugereaza o stare de gratie, dar poate sa si trimita la simbolis­mul vasului care contine o comoara (viata, tineretea, iubirea etc).
A doua secventa a textului cuprinde versurile 5-13 si ala­tura mitului erotic, un alt mit specific lui N. Stanescu: mitul Cuvantului.
Nascute din iubire, cuvintele devin "obiecte cosmice", capata materialitate si chiar putere de stihie (" Vartejul lor putea fi aproape zarit").

In fata acestui miracol, poetul ingenuncheaza (ca intr-un ri­tual); cazute din lumea imponderabila, cuvintele transfigureaza realul prin forta lor primara (metafora ierbii inclinate "ca pe sub laba unui leu alergand").
In secventa a treia, cuvintele care se rotesc alcatuiesc plasma originara din care s-a nascut Universul: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi, inainte si inapoi,
si cu cat te iubeam mai mult, cu atat repetau, intr-un vartej aproape vazut, structura materiei, de la-nceput."


Prin iubire, dar si prin Cuvantul redevenit Logos, se reconstituie timpul si spatiul obarsiilor lumii; poetul devine astfel un nou Amfion care cladeste Universul cu ajutorul Cuvan­tului.
Neomodernismul constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata, cronologic, in perioada 1960-1980.
Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizata prin cateva norme:
-  Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica;
-  Cultivarea marilor teme existentiale;
-  Intelectualismul, reflectia filozofica, lirismul abstract;
-  Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor.

In "Poveste sentimentala", de Ni chita Stanescu, elementele neomoderniste apar inca de la prima lectura: poetul abordeaza, in modul sau propriu, doua mari teme existentiale (Iubirea si Creatia). Reflectia filozofica asupra acestora, imaginile neobis­nuite, metaforele subtile si versul alb se inscriu in aceeasi estetica neomodernista.