Poezia "Catre Galateea" a fost inclusa in volumul "Dreptul la timp" (1965) si abordeaza, in maniera originala, problema relatiei dintre creator si opera sa (tema).

 

Titlul contine un nume propriu pe care il cunoastem din mitologia greaca: Galateea ar fi fost statuia de fildes a unei femei, pe care ar fi faurit-o sculptorul legendar Pygmalion. indragostit de aceasta opera a sa, barbatul i-ar fi adresat zeitei Afrodita rugi fierbinti, induplecand-o sa-i dea viata minunatei creatii.
Ulterior, Pygmalion s-a casatorit cu Galateea, cei doi avand si un fiu numit Pathos (= suferinta).
Rezulta ca, numele propriu din titlu sugereaza trei idei: ideea de creatie, ideea de iubire si ideea de suferinta.
Titlul constituie o adresare, poezia fiind o invocatie catre Galateea (opera-femeie), prin care creatorul ii cere "dreptul la timp", adica nasterea in timpul curgator.

  Structura:
Poezia este alcatuita din trei strofe, dintre care, prima are sapte versuri, iar urmatoarele doua, cate noua versuri, intr-o gradare a implorarii catre Galateea.
Fiecare dintre cele trei strofe incepe cu verbul "a sti", la persoana I singular, ceea ce subliniaza, dupa cum s-a obser­vat, omniscienta eului liric; de fiecare data, "stiu" indica un privilegiu, acela de a-si cunoaste opera, dincolo de limitele spatiale si temporale.

In mod simetric, fiecare dintre cele trei strofe se incheie cu o implorare ("naste-ma") repetata in final ("naste-ma. Naste-ma"), ca urmare a cresterii tensiunii lirice.
Ardoarea acestei implorari este subliniata prin gestul inge­nuncherii in pietre, ca o penitenta a celui care doreste sa fie nascut de prdpria-i creatie:

"si genunchiul mi-l pun in pietre";

"De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor care-l ingana"; " si pietrele, pietrele - umbre de pia­tra
ale genunchiului meu"...

In alta acceptie, alaturarea (si, apoi, contopirea) fiintei vii cu piatra ar putea sugera ca noul Pygmalion se proiecteaza in sta­tuie (opera), pentru ca, apoi, aceasta sa-l "nasca" intru celebritate.
  Universul operei (idei, sentimente):

In prima strofa, autorul i se adreseaza creatiei sale, pe care o cunoaste in profunzime: "iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile,
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremure au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si"ma rog de tine,
naste-ma."


Intr-o ampla enumeratie, pusa sub semnul cunoasterii ("iti stiu"), poetul prezinta atributele creatiei-femeie: miscarile, par­fumurile, tacerile, sanul, mersul, melancolia.


In aceasta insiruire, retin atentia doua aspecte:
  primul este legat de metafora inelului, care sugereaza un destin ingemanat, juramantul sfant care leaga opera de creatorul sau;
  al doilea aspect interesant este jocul dintre "toate tim­purile" si "secunda", opera apartinand atat eternitatii cat si timpului curgator.

Strofa a doua largeste domeniul cunoasterii eului liric: aceasta cunoastere coboara intr-un "departe" fara limite ("Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe incat nu mai exista aproape"; in timp, cunoasterea coboara pana la obarsii, "din­colo de marea" inceputurilor, din care s-au nascut planetele.

Opera fiind cunoastere, ea este legata de vremea in care nu se nascuse Cuvantul ("atat de departe, incat nu mai are nici un nume").

In finalul strofei, cel care isi atribuie conditia de "nenascut" implora, din nou, opera sa-l nasca, creand totodata si lumea.

Strofa a treia cuprinde noua versuri:

"Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine,
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra
ale genunchiului meu,
pe care mi-l pun in fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma."


Insufletindu-si opera (careia ii daruieste propriile batai ale inimii), creatorul ii confera un statut de invidiat: copacii, raurile sau alte elemente ale realului sunt "umbre", adica proiectii provenite din lumina operei.

Chiar si artistul este "umbra" a creatiei sale, facand lega­tura intre aceasta si lumea inconjuratoare.
"Catre Galateea" este o arta poetica.

Neomodernismul constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata, cronologic, in perioada 1960-1980.
Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizata prin cateva norme:
-  Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica;
-  Cultivarea marilor teme existentiale;
-  Intelectualismul, reflectia filozofica, lirismul abstract;
- Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor.
In "Catre Galateea", actualizarea mitului constituie un element neomodernist, prin ideile filozofice continute: poetul este un punct in coloana infinita a creatorilor de arta.

De asemenea, abordarea unei mari teme existentiale (re­latia dintre creator si opera), metaforele cu multiple semnifi­catii si inversarea raportului dintre artist si creatie sunt ele­mente neomoderniste.
Interesanta este si viziunea asupra artei, aceasta fiind prezentata in doua ipostaze ale feminitatii: creatia-iubita si creatia-mama.
Limbajul poetic are multiple si profunde semnificatii, iar prozodia este moderna.