Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Poezie cu un camp semantic complex, cu semnificatii multiple si profunde, aparuta in volumul "Dreptul la timp" (1965), "Catre Galateea" este o arta poetica definitorie pentru Nichita Stanescu.

Poetul isi ia ca model al creatiei un personaj mitic, Galateea, creata de Pygmalion din materia neinsufletita si inzestrata, prin puterea talentului si,a credintei in zei, cu viata. Sensul fundamental al poeziei este reiterarea mitului, prin transferul lui din timpul arhaic in cel al poetului, prin identificarea cu creatia perfecta, care nu se poate obtine decat printr-o noua zamislire. De aici provin, in cele trei strofe ale poeziei, efortul de focalizare a unor semnificatii de pe spatii vaste, obtinute prin enumeratii cu sens metaforic si alegoric, si orientarea lor catre un singur sens, devenit imperativ al intregii existente; "naste-ma. Naste-ma".

E o nastere prin mimesis, intr-un plan secund al timpului, prin succesiunea unei creatii perfecte, dar poetul primeste, ca zestre, deopotriva atributele genetice ale creatiei si ale creatorului.

Miza acestei arte poetice este, prin urmare, enorma si totala, pentru ca poetul, cerandu-si "dreptul la timp", la existenta si la creatie, se naste o data cu insasi creatia, preluand, in alta secventa temporala, si ipostazele creatorului si pe ale creatiei originare, identificandu-se pe deplin cu ele. Se creeaza astfel un continuum al spatiului creator, care uneste planurile temporale si permite continuitatea mitului in prezent. Identificarea cu creatorul mitic si, prin el, cu insusi Creatorul suprem, care i-a dat darul insufletirii fiintei prin arta, prin poezie, presupune un efort initiatic de mare profunzime a cunoasterii. Fiecare strofa incepe cu verbul "stiu", al cunoasterii, si se incheie, printr-o simetrie ideala, cu celalalt verb, al nasterii, "naste-ma".

intre acestea se intinde proba cunoasterii absolute, demiurgice, necesare in marea creatie, a totului, care cuprinde timpul, spatiul, miscarea, fiinta, firea, infinitele amanunte ale lumii:

"iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile



si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau, si secunda..."

. Fiecare din acesti termeni devin simboluri complexe, cu semnificatii multiple, vizand cuprinderea intregului firii, ipostaziate aici in femeia ideala, poezia avand, dincolo de sensurile profunde, o puternica imagistica erotica, fiind implicit si o declaratie de dragoste, un elogiu adus fiintei feminine. Cunoasterea totala anuleaza spatiul si timpul, departarile, diferentierile individuale:

"Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici un nume."


Eul liric releva, in stilul paradoxurilor lui Nichita Stanescu, si nestiutul, si inca necreatul:

"Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine,
bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui."

Fiinta feminina, cu toata simbolistica implicita, zamislire, creatie, creator, devine panteica, identificabila peste tot:

"copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra."

Mitul pietrei ascunzand creatia revine insistent in cele trei strofe, dar si in alte poezii ale lui Nichita Stanescu. Poetul ingenuncheaza in fata pietrei cu adanca veneratie, ca in fata creatiei divine:

"si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si ma rog de tine,
naste-ma."

Strofa a doua modifica sensibil gestul ingenuncherii, intr-o identitate mai mare cu fiinta mitica a creatiei:

"De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana", pentru ca in final transferul sa fie total, in sfera imateriala, spirituala; "si pietrele, pietrele - umbre de piatra
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec in fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma."

Rostirea poetica devine, in aceste versuri, strigat al facerii, centrat pe termenii esentiali ai textului, care creeaza, de altfel, simetria perfecta a spatiului poetic, reiterand mitul lui Pygamlion si al Galateei:

"pietrele, pietrele" - "naste-ma. Naste-ma."

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate