"Lauda omului" multiplica unghiurile de vedere din care eul liric defineste, intr-un imn de lauda, maretia omului. Se poate vorbi chiar de o multipicitate a eului liric, data fiind conceptia lui profunda de a imagina, cum s-a vazut, sinele, permutabil, dintr-un centru genuin al lumii, in toate lucrurile. Omul se raporteaza la elemente ale eternitatii: copacii, ca simbol durabil in ordinea vegetala; pietrele, sugerand atemporalitatea geologica, a incremenirii; aerul, spatiu al inaltarii, cu simbolistica lui adecvata, a aripii si a gandului. Imaginea lumii dobandeste, in raport cu omul, o multiplicitate de forme: de perspectiva celui care o priveste:

"Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dunga de caldura,
oamenii - o emotie
coplesitoare...
Ei sunt niste fructe plimbatoare
ale unui pom mult mai mare!".

Oamenii sunt perceputi prin stranii diagrame Kylrian, ca emotii coplesitoare, fructe ale unui copac universal.

Daca sistemul de referinta este schimbat, soarele este vazut ca o piatra pe cer, reflexul in planul uman fiind "o lina apasare":

"Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatra cazatoare,
oamenii-s o lina apasare...
Sunt miscare-adaugata la miscare,
si lumina ce-o zaresti, din soare!".

Aerul se incarca de lumina solara si de simbolistica aripii:

"Din punctul de vedere-a aerului,
soarele-i un aer plin de pasari,
aripa in aripa zbatand."

Din perspectiva zborului, oamenii sunt fiinte gata sa se avante catre inaltimi:

"Oamenii sunt pasari nemaiintalnite,
cu aripile crescute inauntru,
care bat, plutind, planand,
intr-un aer mai curat - care e gandul."


Poezia induce ideea de armonie universala, lumea fiind insufletita de suflul divin. Punctul de referinta se schimba insa continuu, intregul devenind parte si invers. Punctul fix este insa omul, in jurul caruia se roteste intregul ansamblu, cuprins de armonia sonora a zborului.