Dupa eseul "Isus in tara mea", publicat in 1923, prima atitudine de ideologie literara a lui Nichifor Crainic, in care enunta ideea ca religiozitatea este o componenta esentiala a spiritualitatii popoarelor agrare, "Sensul traditiei" (1929) devine articolul-program al noii orientari a revistei "Gandirea", care se instala mai bine in linia cultivata de junimism si de samanatorism, de Titu Maiorescu si de N. Iorga, avand in centrul atentiei critica formelor fara fond in cultura si civilizatia romaneasca. Nichifor Crainic se delimiteaza insa de miscarile de idei anterioare, indeosebi de samanatorism, prin orientarea hotarata a cugetarii estetice si a creatiei artistice catre ortodoxism, componenta spirituala absenta pe care o reproseaza predecesorilor traditionalisti.


In ampla sa argumentare, intreprinsa cu armele eseului scanteietor, mentorul "Gandirii" evalueaza mai intai contributia miscarilor traditionaliste la conservarea si cultivarea valorilor nationale:

"Neavand sensul de paseism romantic, traditionalismul nostru are un sens dinamic de activitate, fiindca are un sens de permanenta."

Constituirea acestui filon vine din secolul al XlX-lea, de la miscarea pasoptista, cu inerentele schimbari de optica si de mentalitate produse o data cu noile generatii:

"intre romanticii nostri europenizanti din veacul trecut si «intelectualistii» europenizati de azi e o deosebire ce trebuie precizata. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni."

intre romantismul de altadata si contemporaneitatea eseistului exista insa o diferenta esentiala, pe care autorul o subliniaza pentru a se delimita de ea si a-si construi propria ideologie literara si artistica:

"Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; «intelectualistii» tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce numesc ei europenism, nu e decat frantuzism; ceea ce numesc ei intelectualism si rationalism, nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism."

Cultura devine, in aceasta interpretare, "consumatoare", putandu-se vorbi de o anumita "consumatie culturala", care nu e decat asimilatie nedigerata, lipsita de creatie autentica. De aceea, creatia trebuie sa fie autohtona, implinita prin autenticitate si efort al propriei spiritualitati:

"Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a sti, ci aceea de a crea."

Traditia culturii nu inseamna, neaparat, adoptarea unui model cultural strain, greseala in care cad "«intelectualistii» europenizanti [...] cand se declara, ridicol de superb, pentru o consumatie inutila."

De aceea, orientarea spre Occident este neavenita:

"Cine preconizeaza orientarea spre Occident rosteste un nonsens. Orientarea cuprinde in sine cuvantul Orient si inseamna indreptarea spre Orient, dupa Orient."

Nichifor Crainic face apologia situarii geoculturale a poporului roman prin metafore si interogatii retorice sublime, intr-o discurs eseistic ce capata el insusi dimensiunile erorii sublime:

"Altarele se asaza spre Orient, icoanele caminului se asaza pe peretele dinspre Orient, taranul cand se inchina pe camp se intoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni ca lumina vine de la Rasarit. Si cum noi ne aflam geografic in Orient si cum, prin religia ortodoxa, detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi decat spre Orient, adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am ⁱⁿ"T"^J+" Situarea geografica a Romaniei inseamna orientarea spre Orient si spre puterea acestuia, spre miturile crestine ale poporului roman:

"Mostenim un pamant rasaritean, mostenim parinti crestini - soarta noastra se cuprinde in aceste date geo-antropologice."

Pe aceasta doctrina gandirista, traditionalismul trebuie conceput ca o forta dinamica:

"Am spus alta data ca traditionalismul il concepem ca o forta dinamica, nu una statica. Adversarii nostri insa ne obiecteaza necontenit passeismul romantic, adica intoarcerea in trecut, refugiul in trecut si, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea..."

. "Gandirea" preia mostenirea "Samanatorului", in acest curent aparand doua idei, "ideea istorica si ideea folclorica", dar condamna orientarea literaturii acestui curent numai catre trairea instinctuala, taranul fiind perceput ca fiinta exclusiv telurica:

"Taranul semanatorist e, de fapt, un erou de balada acomodat realitatii. El bea cat zece, face dragoste cat zece, talhareste ca haiducii si are a face cu cai de furat si crasmarite durdulii pe la hanuri de drumul mare. Voind sa demonstreze vitalitatea rasei, literatura semanatorista e o apologie a instinctelor primare dezlantuite dupa tehnica baladelor populare."


Nichifor Crainic subliniaza insuficienta fundamentala a acestei viziuni, care nu releva trairea spirituala profunda a romanului, sub aura divina, protectoare a ortodoxismului:

"De aceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenti si odata cu el intelectualii formati in ideologia stiintifica a veacului al XlX-lea, ni se pare gresit. in orice caz, insuficient. S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios."

Perenitatea poporului roman pe aceste meleaguri are explicatii multiple, subliniate de eseist printr-o ampla interogatie retorica. Religiozitatea crestina se traduce prin "vechea cultura romaneasca aproape exclusiv religioasa", prin "singurele monumente arhitectonice ridicate de el, manastirile si bisericile", prin numeroasele expeditii impotriva turcilor, "adica impotriva «paganului»", prin "imensele danii de mosii facute manastirilor din tara, manastirilor din Muntele Athos si din tot rasaritul ortodox".

Ortodoxismul reprezinta o atitudine clara, ce explica "respingerea categorica a tuturor incercarilor de catolicizare si protestantism facute de-a lungul istoriei."

insasi unirea cu Roma este o dovada a unui ortodoxism profund, ce sugereaza chiar spiritul national roman:

"Prin ea triumfa, intr-un fel, ortodoxia populara a sufletului romanesc."

Toate aceste fapte determina "caracterul istoriei noastre si al culturii noastre istorice si care nu se pot lamuri fara puternica prezenta ortodoxa in sufletul romanesc."


Spre deosebire de literatura samanatorista, care a imaginat "un om al instinctului teluric, fiindca doctrina care o infatisa era fascinata de un ideal politic determinat", fiind, din aceasta cauza, unilaterala, omul traditionalist trebuie sa puna accent pe valorile Bisericii Ortodoxe:

"Peste pamantul, pe care am invatat sa-l iubim din «Semanatorul», noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe. Noi vedem substanta acestei Biserici amestecata pretutindeni cu substanta etnica. Pentru noi si cei care vor veni dupa noi, sensul istoriei noastre si al vietii si artei populare ramane pecetluit daca nu tinem seama de factorul crestin. El e traditia eterna a Spiritului care, in ordinea omeneasca, se suprapune traditiei autohtone."