Textul dramatic impune comunicarea unui mesaj cognitiv si estetic in mod indirect, prin replici rostite de actori angajati intr-un joc scenic, intr-un spectacol.

Prin comparatie cu genul epic, in special cu proza, modul dominant de expunere este dialogul, fiind folosit uneori si monologul, care, prelungit in sens retoric, fara intrerupere si cu amploare afectiva, devine tirada. Naratiunea este suplinita prin jocul actorilor, prin prezentarea intamplarilor direct in fata spectatorilor, fapt ce implica si elemente nonverbale si paraverbale, gestica, pantomima, intonatie, pauze. Elemente narative pot fi continute si in indicatiile scenice (didascalii), prin care autorul dramatic da anumite sugestii pentru jociil actorilor. Didascaliile inlocuiesc de regula descrierea traditionala din textul narativ, cuprinzand, la inceputul piesei, prezentarea personajelor, elemente de portretistica, de stare civila si sociala, iar la inceputul fiecarui act indicand elementele de decor, prin care se organizeaza sugestiv spatiul actiunii. in cuprinsul desfasurarii dramatice, indicatiile scenice marcheaza intrarea si iesirea din scena si fac referiri la jocul actorilor, la gestica, miscarea scenica, intonatie, la relatiile dintre personaje.
De regula, textul dramatic este impartit in acte si scene. Actul continua in buna masura ideea unitatii de loc, timp si actiune din dramaturgia clasica, fiind axat pe acelasi spatiu al actiunii, cu o continuitate neintrerupta. Actul dramatic este impartit in scene, reprezentand subsecvente delimitate de intrarea si de iesirea personajelor din campul vizual al spectacolului (din scena). in dramaturgia moderna se foloseste si conceptul de tablou, nefixat insa pe deplin, denumind o secventa dramatica, uneori un act, alteori numai o scena. x2m5312xz48eod

Pe aceste cadre structurale, opera dramatica prezinta de regula o actiune puternic vizualizata, tensionata de conflictul dramatic (desfasurat uneori pe mai multe planuri), cu un subiect bine determinat, cu intriga, punct culminant si deznodamant care produc puternice efecte artistice. Personajele urmeaza tipologia clasica ilustrata si in operele epice, de obicei in roman: eroul, antieroul si noneroul; avarul, servilul, ipocritul, demagogul, incornoratul, mizantropul, curtezana, snobul, prostul fudul etc; personaje centrale, periferice, episodice, absente; pozitive, negative, ambigue.
Vizualizarea spatiului creeaza si un prezent al timpului dramatic, care da impresia de viata in plina desfasurare, de continuitate, de traire intensa a actiunii. Replicile personajelor pot crea insa, mai ales in drama moderna, si momente narative specifice genului epic, cu analepse si prolepse care genereaza o relativizare a timpului dramatic, uneori o acronie ce multiplica planurile temporale ale actiunii.

Fiind destinata prezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica presupune o concentrare a textului, prezentand un incipit ex-abrupto, prin intrare directa in miezul faptelor, si un conflict ce face ca toate personajele sa interactioneze, a carui rezolvare ponduce catre un final plin de efect, menit sa surprinda sau sa impresioneze, prin rasturnari de situatii (adevarate lovituri de teatru) sau prin aparitia neasteptata a unui personaj care schimba cursul actiunii (reprezentand acel deus ex machina din teatrul antic).