Curentul apare in Franta in ultimele doua decenii ale secolului al XlX-lea, cu prelungiri si in prima decada a secolului urmator, cu o rapida extensiune europeana, fiind o reactie estetica la adresa parnasianismului. Denumirea este propusa de Jean Moreas, intr-un manifest publicat in "Le .Figaro", la 18 septembrie 1886, derivata fiind de la simbol, ca posibilitate de exprimare a inefabilului. b8m5412bx69drd

Cercului simbolist de la Paris ii apartineau Villiers de L Isle Adam (1838-1889), admirator al lui Hegel si al poeziilor lui E. A. Poe, Tristan Corbiere (1845-1885), remarcat prin "Iubirile galbene", Issidor Ducasse (1846-1870), cunoscut prin "Cantecele lui Maldoror".

in "Tratatul despre Verb" (1886), cu o introducere de Mallarme, Rene Ghil stabileste o corespondenta intre sonoritatea versurilor si sentimente. Muzicalitatea, sensibilitatea, substitutia asonantei cu rima sonora, utilizarea clarobscurului in locul culorilor tari si a indecisului in locul senzatiei sunt cateva din trasaturile curentului, propuse de Paul Verlaine in "Arta poetica" (1871-1873). Estetica simbolismului este una a vagului; tehnica sinesteziei, a suprapunerii a doua sau mai multor senzatii, este propagata de Baudelaire in "Corespondente": "Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste campii".

Poezia simbolista este si o reactie impotriva unei realitati burgheze deplorabile, bazata doar pe puterea banului, o stare de rau, comparabila cu romanticul le mal du siecle, fara sa aiba insa contingente cu miscarile sociale ale epocii. Abstras din realitatea imediata, simbolismul proclama un principiu creator inalt, bazat pe muzica si simbol:

"De la musique avant toute chose", proclama Verlaine. Simbolistii francezi sunt, de altfel, foarte mult influentati de muzica lui Wagner, dovada fiind crearea unei publicatii literare inspirate de creatia acestuia, "La Revue wagnerienne".

Eufonia, eliberarea de stilurile metrice fixe, dobandirea unei structuri interne de o armonie perfecta sunt caracteristici ale curentului simbolist.


Ca modalitate de comunicare este intrebuintat stilul aluziv, lucrurile desprinzandu-se misterioase dintr-o padure de simboluri, dupa cum arata Baudelaire in "Correspondance": "La nature est un temple oii de vivants piliers
Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L homme y passe a travers des forets de symboles
Qui l observent avec des regards familiers".

Gustave Kahn este apologetul versului liber, al "ritmului interior".

Faptul ca simbolismul marcheaza o revolutie este remarcat de Kahn:

"insemnatatea noii tehnici poetice sta in a permite fiecarui poet de a concepe in el versul sau strofa originala si de a transcrie ritmul sau propriu si individual in loc de a se supune unui tipar gata confectionat."

La romani, teoretician si promotor timpuriu al simbolismului este Alexandru Macedonski, in articolul "Poezia viitorului" (1892).

Reprezentantii curentului sunt numerosi in literatura universala: Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Jules Laforgue, Rene Ghil, Jean Moreas, Francis Jammes in poezia franceza, Emile Verhaeren, cu "Les villes tentaculaires", Georges Rodenbach, Maurice Maeterlink in Belgia, Stefan George, Hugo von Hofmannstahl, Rainer Mana Rilke in poezia germana, Wiiliam Butler Yeats, Swinburne, Hopkins in Anglia, Antonio si Manuel Machado la spanioli, Constantin Balmont, Alexandr Blok, Valeri Briusov in Rusia si Ady Endre in poezia ungara.
Desi are multi reprezentanti in literatura romana, incepand cu Macedonski si cuprinzand o intreaga pleiada de poeti in primele doua decenii ale secolului douazeci, intre care George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Stefan Petica, Iuliu Cezar Savescu, Al. T. Stamatiad, N. Davidescu, simbolismul este receptat cu dificultate pana tarziu de critica literara romaneasca. Constantin Dobrogeanu-Gherea ataca de mai multe ori curentul in articolele sale: "Deceptionismul in literatura romana" (1887), "Cauza pesimismului in literatura si arta" (1890), confundandu-l cu decadentismul si instrumentalismul. La fel, N. Iorga, la "Samanatorul", critica acerb curentul, afirmand ca Baudelaire este "un poet al decaderii", iar Poe "poet al celor mai nebune inchipuiri".

in esenta sa, curentul nu este generat, asa cum se insinueaza, de diferentele de ordin social, ci este o modalitate de innoire a lumii, eliberand spiritul de sub catusele prea rationaliste si lipsite de imaginatie ale mercantilismului burghez. Poetii simbolisti sunt plictisiti de oras, de lumea in care traiesc, sufera de spleen, melancolie generata de atmosfera terna a micilor targuri provinciale. Avangardismul nu avea cum sa placa burghezului echilibrat, preocupat unilateral de conservarea propriului statu quo. Astfel de aprecieri se prelungesc pana in a doua jumatate a secolului douazeci, la critici literari de notorietate, Zoe Dumitrescu-Busulenga si G. C. Nicolescu, care il califica drept antirealism, desi Ov. S. Crohmalniceanu facuse o revizie buna a exagerarilor produse de-a lungul veacului asupra curentului (Lidia Bote, "Simbolismul romanesc", 1966, p.31).
Simbolismul se manifesta, cu toate acestea, in reviste ca "Vieata noua" (1905-1925), condusa de Ovid Densusianu, "Literatorul" lui Macedonski, "Viata literara", unde scrie Elena Farago. Realitatea burgheza este criticata ca improprie, Macedonski scriind chiar cu vehementa:


"M-am nascut in niste vremuri cand tampita burghezime,
Din tejghea facand tribuna, legiune de cofcari,
Pune-o talpa noroioasa pe popor si boierime;
Zile cand se-mparte tara in calai si in victime
Si cand steagul libertatii e purtat de carciumari".

La fel ca in "Jadis et Naguere" al lui Verlaine:

"Je suis l Empire a la fin de la decadence", orasul se apropie de sfarsit, se autoanihileaza prin decadenta; e un oras cumplit de "negustori,
La tine sta poetul ca-n Sodoma" (Barbu Nemteanu), la fel cum Mallarme sugereaza anihilarea realului generat de infamul burta-verde, incompatibil cu idealismul kantian sau schopenhauerian.
Dintre temele simbolismului, cele mai multe sunt legate de evadarea dintr-un univers terorizant, inchis, catre zone inca imaculate, la capatul planetei, in zari indepartate:

"Spre izolarea marilor fugare,
Spre maretia marilor polare" (D. Iacobescu, "Marsul izolatilor"). Pentru Iuliu C. Savescu, maretia naturii nu se poate obtine decat in singuratatile polare:

"La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele vesnic adormite,
in lung si-n lat, in sus si-n jos, se-ntind campii nemarginite."

("La polul nord"). Bacovia se autoclaustreaza:

"Mai bine singuratec si uitat,
Pierdut sa te retragi nepasator,
in tara asta plina de humor,
Mai bine singuratec si uitat".

("Cu voi..."

). Zarile se deschid primitoare si lumea veche, neviabila, plictisitoare si monotona este parasita simbolic, fara regrete:

"intindeti panzele, baieti...
Un vant subtire se ridica,
Albastra mare se despica".

(Al. Macedonski, "Plecare"). Pentru Minulescu, yachturi negre, rosii, albe se ofera pentru a parasi lumea lipsita de idealuri, golita de sens, absurda, plutind ca niste fantomatice corabii wagneriene.
Poezia simbolista accentueaza lirismul, mai ales prin regresie in timp, prin izolare si nevroze. Locul de refugiu al lui Ion Pillat este "casa amintirii, cu obloane si izvor", unde "paianjeni zabrelira si poarta si zavor".

Posibilitatea de abandonare a realului consta in uitare, nevroza sau vitalism; oamenii sunt mai toti bolnavi la Ion Minulescu:

"Ce primavara trista si ce spital tacut!...
Bolnavii albi, ca albul peretilor,
Privesc
Neincrezatori spre soare".

("Pastel bolnav"). Sufletul trece raul Infernului, se simte prins in invizibile gheare:

"Sunt mohoratul suflet ce n-a fost,
La-ntoarcere muiat in raul Lethe".

"Les Nevroses", ale lui Rollinat, se impun ca alternativa, reversul acestei stari fiind disperarea, nebunia; cetatea, orasul reprezinta acest univers al unei maladivitati continue, al oamenilor palizi, ameliorati, cum spune Nietzsche, de prea multa "civilizatie":

"Cetate - azilul ftiziei -
Nameti de la pol te cuprind,
Cetate, azi moare poetul,
in bratele tale tusind."

(Bacovia).
Natura este refugiul preferat din lumea ce agonizeaza incet in miasmele proprii, populata cu "oameni palizi de visul nevisat":

"Avantul simtirilor mele
Ma duce-ntr-o sfera straina
De ceata lumestilor rele,
in care pe fruntea-mi se-nchina7 Mari roze bogate si grele".

(Macedonski). Natura simbolista nu este una solara, inalta, aceasta ramanand numai o aspiratie neimplinita. Perceptia ei se realizeaza difuz, irizat, tonurile predominante sunt culorile gri, rosii, violete, portocalii, Momentul preferat al zilei este amurgul. Parcul instituie o adevarata izolare de lumea dimprejur, favorizand intoarcerea spre antichitatea clasicizanta:

"in parcul presarat cli statui,
De nimfe,
Fauni
Si Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei
Si de castani,
Pe bancile vopsite-n verde
Si pe nisipul galben-sters,
Multicolorele covoare de frunze vestede s-astern" ("Cantec al parcului", Ion Minulescu). La Verlaine, melancolia nu dispare nici in acest peisaj crepuscular, ca de pilda in "Poemes saturniens" si "Soleils couchants".

Peisajul sinistru, bacovian, este augmentat de strigatul corbilor lui Poe:

"Trec corbii - ah, «Corbii»
Poetului Tradem
Si curg pe-noptat
Pe-un targ-nghetat", imaginea devenind neprimitoare, plina de sange animal, ca in "Masacrul inocentilor", tablou al lui Bruegel. in acest peisaj ploaia revine ca un refren obsesiv, ca un diluviu universal, purificator:

"Ce melancolie
Ploua, ploua, ploua", (la Bacovia). in "Lacustra", poetul aluneca intr-un anistorism benefic, iar in "Cantecul ploaei", de Macedonski, ploaia devine obsedanta.
Uneori, exotismul se asociaza cu evadarea din universul concentrationar al "unei lumi de idioti", prin imersiunea intr-un trecut plin de fast ("Ospatul lui Pentaur", de Macedonski), cu temple decorate cu metale pretioase, sau in tinuturi nepatrunse, in "Stepa", unde "in zadar, asupritoare, omenirea-nainteaza,
Stepa larga e si astazi un domen necucerit" (Macedonski), in insule tropicale, evocate de acelasi poet, de genul celei din "Lewki" sau din "Thalassa", viziunea spatiala fiind de inaltare, de cavalcada ce duce la epuizare, la pierderea suflului, ca in "Mazeppa" lui Byron:

"Away, away, - my breath was gone".


Simbolismul ramane, prin aria de manifestare si prin profunzimea viziunii artistice, o miscare literara de mare rasunet, cu reprezentanti de seama si creatii de certa modernitate.