Romanul, ca specie a genului epic in proza, al carui nume provine din fr. roman, se defineste, ca si celelalte specii epice in proza, in functie de amploarea si de complexitatea actiunii, de numarul, de personaje si de multitudinea aspectelor infatisate.
In primul rand, actiunea este ampla si de aceea el are o mare intindere, caci autorul nareaza o diversitate de aspecte si de intamplari care se pot petrece in momente si in locuri diferite, actiunea cunoscand astfel o mare mobilitate in timp si in spatiu. Asa se explica prezenta a numeroase episoade, dar si a mai multor planuri narative care se intretaie, se completeaza reciproc si intregesc imaginea aspectelor de viata pe care autorul si le-a propus sa le infatiseze, in toata complexitatea lor. g2d813gc42pcv
Complexitatea actiunii presupune existenta mai multor conflicte de natura diferita, fie exterioare, fie interioare sau psihologice, deosebit de puter­nice, dar si existenta unui numar m ar e de per s o n aj e. Acestea, in functie de locul pe care il ocupa in opera, pot fi personaje principale, secundare, episodice, figurante sau individuale ori colective, dupa felul cum sunt construite.
Prin imbinarea planurilor narative, prin multitudinea aspectelor si prin zugravirea personajelor numeroase care realizeaza o diversitate de relatii intre ele, autorul reuseste sa ofere o imagine ampla si profunda asupra vietii.

Deoarece romanul este o opera epica, sentimentele si atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul actiunii si al personajelor, iar modul de expunere predominant este naratiunea. intinderea mare a romanului, complexitatea actiunii si prezenta a numeroase personaje ofera insa posibilitatea folosirii tuturor celorlalte moduri de expunere - descrierea, dialogul, monologul interior, evocarea.

Luand in consideratie toate aspectele discutate, putem constata ca romanul este o opera epica culta in proza, de mare intindere, preponderent narativa, cu o actiune complexa, ce se desfasoara in mai multe episoade si pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice si cu numeroase personaje, oferind o imagine ampla si profunda asupra vietii.
Datorita complexitatii sale, romanul este greu de clasificat, existand numeroase criterii, care au insa in vedere un singur aspect din multitudinea aspectelor tratate in roman. Astfel, se pot clasifica dupa cadrul social sau geografic (urbane, rurale etc.) dupa situarea in timp (istorice, contemporane, de anticipatie), dupa amploarea desfasurarii (al unei crize, al unei existente, al unei succesiuni de generatii) sau dupa procedeul dominant (psihologic, comportamentist etc).

O clasificare mai simpla o constituie impartirea lor dupa metoda abordata de scriitor in "tratarea" materialului epic: (a) romane de creatie, (b) romane de analiza si (c) romane moderne (formule romanesti moderne).

In cadrul primei categorii se pot distinge romanul clasic sau fresca (Rascoala, de Liviu Rebreanu), romanul unei familii sau al unei generatii (La Medeleni, de Ionel Teodoreanu), romanul unei formari sau bildungsromanul (Descult, de Zaharia Stancu), romanul istoric (Fratii Jderi, de Mihail Sadoveanu), romanul de aventuri (Toate panzele sus, de Radu Tudoran), romanul politist, romanul document, rom­nul fantastic si stiintiaco-fantastic. Romanul de analiza este prin excelenta psihologic si poate avea in vedere analiza proceselor psihologice constiente (Adela, de G. Ibraileanu), a subconstientului si a inconstientului (Padurea spanzuratilor, de L. Rebreanu) si autoanaliza de tip proustian (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil Petrescu).


Din categoria formulelor romanesti modeme fac parte romanul parabola, romanul eseu, romanul comportamentist, noul roman si romanul latino-american al realismului fantastic.
Aceasta complexa clasificare a romanului se explica prin evolutia lui si prin multiplicarea formelor romanesti de-a lungul timpului. De pilda, romanul a aparut inca in Antichitate, fara a fi insa denumit astfel (Satyricon, de Petronius, Dafnis si Chloe, de Longos). El isi primeste numele in Evul Mediu, insa nu si forma de astazi, de care se apropie in epoca Renasterii prin creatiile lui Rabelais (Gargantua si Pantagruel), Cervantes (Don Quijote) si Grimmelshausen (Simplicissimus).
In secolul al XVI-lea in Spania, ia nastere romanul picaresc, iar in Franta secolului alXVII-lea apar romane eroico-galante si pastorale, psihologice, realiste si comice. in secolul al XVIII-lea apare romanul de aventuri si romanul sentimental, cultivat sub forma epistolara, iar in secolul urmator se impune atat in curentul realist, cat si in cel naturalist. in secolul al XX-lea, romanul sondeaza psihologia abisala si apar noi forme - romanul comportamentist, romanul eseu, romanul parabola si noul roman.

In literatura romana, primul roman este Istoria ieroglifica, opera literara a lui Dimitrie Cantemir, iar din secolul al XlX-lea dateaza primele incercari datorate lui Mihai Kogalniceanu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu si altii. Remarcabile sunt in aceasta perioada romanele Ciocoii vechi si noi, de Nicolae Filimon si, putin mai tarziu, Mara, de Ioan Slavici si Ciclul Comanestenilor, de Duiliu Zamfirescu.
In perioada interbelica, romanul cunoaste o ampla dezvoltare si ajunge la valoarea dobandita de celelalte specii prin operele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu s.a.

Romanul se dezvolta si dupa al doilea razboi mondial, reprezentative fiind operele lui Marin Preda, Eugen Barbu, Augustin Buzura s.a.