Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Literatura populara reprezinta prima etapa, cu radacini indepartate si greu de precizat, a creatiilor literare ale unui popor. De acest adevar indiscutabil incep sa se convinga umanistii si carturarii europeni inca din secolele XVII-XVIII, apoi poetii romantici, care au constatat cu surprindere ca exista, in popor, un bogat tezaur de creatii, de o diversitate si o profunzime impresionante. Desi semnalari ale existentei creatiilor populare dateaza, de pilda in Spania, Danemarca, Anglia, inca din secolul al XVI-lea, primul care atrage serios atentia asupra frumusetii creatiei populare este Montaigne, care, in capitolul "Subtilitati desarte" ("Des vaines subtilites"), din "Eseuri" ("Les Essais", 1580), pune poezia populara alaturi de cea culta. Faptul acesta ramane insa, in epoca, singular, numai Charles Perrault, in Franta, dand la iveala prima culegere de folclor in 1697, "Contes de ma mere POye".

Impulsul cercetarilor mai intense asupra trecutului si, implicit, asupra creatiilor populare va fi dat de o lucrare de rasunet a italianului Giambattista Vico, "Stiinta noua" ("Principi di una scienza nuova", 1723), in care, enuntand teza circularitatii istoriei, a "cursurilor" si "recursurilor" ("corsi e ricorsi"), stabilea locul poeziei in istorie, ideea unei varste poetice a omenirii, manifestate de pilda, pentru greci, in epopeile lui Homer, ca expresie a unei voci colective, sau, pentru italieni, in timpurile mai noi, in "Divina Comedie", a "Homerului toscan", Dante Alighieri. Pe baza acestei conceptii, a acestei "stiinte noi", iau avant cercetarile si culegerile de folclor, principalele popoare europene valorificandu-si bogatul tezaur folcloric. Thomas Percy, in Anglia, publica, in 1765, culegerea "Relicve de poezie engleza straveche" ("Reliques of Ancient English Poetry"), in Germania, Herder da la iveala antologia "Glasurile popoarelor in cantece" ("Stimmen der Volker in Liedern", 1779), Fratii Grimm, cunoscutele basme, "Das Madchen", Brentano si Arnim, "Cornul fermecat al baiatului" ("Des Knaben Wunderhorn").

La romani, primele mentiuni despre creatia populara apar in "Descrierea Moldovei" (1716), a lui Dimitrie Cantemir, care vorbeste despre inclinatia catre "eres" a romanilor si despre reminiscentele "pagane", mitice ale acestora, dand ca exemplu mitul Zburatorului. Chiar culegerea de legende a lui Ion Neculce, "O sama de cuvinte", poate fi interpretata ca o prima culegere de creatii populare. insa antologiile autentice, rezultat al unui demers constientizat, avand ca scop culegerea si punerea in lumina, prin intermediul tiparului, a bogatei mosteniri folclorice romanesti, apar abia in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, sub efectul curentului romantic, care avea ca obiectiv, intre alte orientari, si privirea retrospectiva catre istoria nationala si catre cultura poporului. Prima culegere de acest fel, ramasa de referinta, este aceea a lui Vasile Alecsandri, "Poesii populare. Balade" (Iasi, 1852).

Dupa aceasta, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, culegerile si studiile de folclor iau o deosebita amploare, cuprinzand nume ale unor carturari si folcloristi remarcabili, intre care Bogdan Petriceicu Hasdeu, Simion Florea Marian, Artur Gorovei, Moses Gaster, Ion Pop Reteganul, Dumitru Stancescu, iar in secolul al XX-lea Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Brailoiu si numerosi altii, intr-o lista extrem de bogata. Lucrarile cele mai cunoscute, care cuprind fondul principal al materialelor folclorice romanesti, sunt "Legendele sau basmele romanilor" (1872), de Petre Ispirescu, "Poezii populare romane" (1885), de G. Dem. Teodorescu, precum si un monumental studiu comparatist al lui Lazar Saineanu, deosebit de modern pentru timpul sau, ca metoda si ca expresie critica, "Basmele romane" (1895).
Concomitent cu descoperirea creatiei populare, asistam la crearea unei noi discipline umanistice, a carei nomenclatura este, ca proces de constituire, de asemenea extrem de instructiva. Termenul de folclor (engl. folklore) este creat, in anul 1846, de un arheolog englez, Ambrose Merton, si are ca etimologie doua cuvinte din limba engleza, folk = popor, lore = stiinta, r1f455rm33sco
intelepciune; el se impune, alaturi de conceptul de creatie sau de literatura populara, si in cercetarea romaneasca, datorita, in buna parte, marii sale capacitati de formare a noi termeni stiintifici: folcloric, folclorist, folcloristica etc. Sunt necesare insa cateva delimitari si precizari de concepte. Termenul cel mai cuprinzator in identificarea domeniului la care ne referim este cel de folclor, definit indeobste ca totalitate a creatiilor artistice ale unui popor, catre acest inteles conducand insesi sensurile cuvintelor de la care s-a format. Universalitatea folclorului este unanim recunoscuta, intrucat exista la toate popoarele, sub cele mai diverse forme de manifestare. Termenul de literatura populara este subsecvent, mai restrictiv, referindu-se indeosebi la creatiile populare care au ca suport un text literar, un cod de comunicare bazat pe expresia lingvistica.
Creatia populara are cateva trasaturi specifice, dintre care cele mai importante sunt caracterul oral, traditional, colectiv, anonim si sincretic, prezentandu-se astazi ca un proces structurat de-a lungul timpului, existand la nivelul comunitatilor umane, provenind dintr-o sursa anonima, pe cale orala, mereu perfectionata. Oralitatea este, desigur, caracteristica cea mai evidenta in evolutia acestui proces; exprima, pe de o parte, modul de transmitere din generatie in generatie, pe de alta insa "ea absoarbe si exprima, in acest mod, toate caracterele oralitatii" (Adrian Marino, "Hermeneutica ideii de literatura", Editura Dacia, 1987, p. 162). Caracterul traditional rezida intr-un anume conservatorism al modalitatilor de expresie, teme, motive, tehnici prozodice, constituite indeobste ca invariante, variabilitatea constand, in marea diversitate a creatiilor populare, in posibilitatile multiple de combinare a lor. Caracterul anonim al creatiei populare rezulta din faptul ca nu exista o anume persoana responsabila pentru o anumita forma de manifestare a folclorului, forma perfecta constituindu-se prin prelucrarea continua a ei. Caracterul colectiv este strans legat de premisa anonimatului, care permite participarea mai multor autori la actul de creatie, subliniind insa si o paradoxala caracteristica individuala: creatorul este totusi unul singur, cel initial, ceilalti sunt modificatori sau amelioratori. Sincretismul rezulta din interferentele codurilor de transmitere, din asocierile modalitatilor de expresie, text literar, cantec, dans, mimica, gestica, joc de scena. Toate aceste caracteristici se afla intr-un continuu proces de circularitate, de conditionare reciproca.
Clasificarea creatiilor folclorice, in genere dificila, datorita vastitatii si diversitatii materialului supus analizei, are in vedere, in primul rand, criteriile consacrate de literatura culta, pe genuri si specii literare, la care se adauga cele determinate de functiile ceremoniale si rituale ale unei insemnate parti a creatiei populare:
Genuri Si specii ale literaturii populare:
opere lirice: doina (de dor, de jale, de haiducie, de catanie, de instrainare); cantecul (haiducesc, istoric, de dragoste, de instrainare, de munca, de leagan, de lume, cantece si jocuri de copii etc); strigaturile;
opere epice: - in versuri: balada (dupa Al. Amzulescu: fantastice, vitejesti, pastoresti, despre curtea feudala, familiale, jurnale orale); - in proza: basmul, legenda, snoava, anecdota.
Creatia literara rituala sau ceremoniala:

folclorul obiceiurilor calendaristice: obiceiuri de Craciun si de Anul Nou (colindele, "Plugusorul", "Sorcova", "Ursul", "Capra", cantecele de stea etc); obiceiuri de primavara ("Vergelul", "Junii", "Sambra oilor"); obiceiuri de inducere a ploilor si a prosperitatii recoltelor ("Paparudele", "Caloianul", "Lazarelul", "Dragaica"); cantecele de claca si de sezatori;

            folclorul ceremonialurilor de trecere: nasterea, nunta (oratiile, "Cantecul miresei"), moartea ("Cantecul zorilor", "Cantecul bradului", cantecele de priveghi, bocetele).

in creatiile populare sunt continute adevaruri universale, uitate, apartinand trecutului, unei istorii sacre, uneori incompatibile cu cea profana, dupa cum spunea Mircea Eliade. Fiecare popor a transcris datele fundamentale ale existentei, marile intrebari asupra tainelor lumii si vietii, ceremonialurile si practicile rituale in reprezentari particularizate de experienta si de istoria proprie, dar coincidente in trasaturile lor esentiale. Miturile, ca "istorii sacre", primordiale, adevaruri originare despre intemeierea lumii si despre actele umane fundamentale, nu se suprapun insa creatiei populare in intregul ei, fiind necesara, de la inceput, o distinctie fara echivoc. Chiar daca vine uneori dintr-o arhaitate adanca, nu orice creatie populara contine mituri. Mitul ilustreaza un fapt originar, care se poate regasi sau nu intr-o creatie populara, putand fi, cand este decelabil, un motiv ce poate lua o anume expresie artistica. Exista de altfel o anumita structurare in timp a creatiei populare: basmele arhaice, mai apropiate de inceputuri, contin miturile esentiale, despre nemurire, fiintele celeste, formarea popoarelor, a cosmosului, crearea fiintei umane. Marile mitologii, greaca, indiana, celtica, germanica, explica, fiecare cu particularitatile ei, cosmogeneza si antropogeneza, aparitia zeilor, a eroilor civilizatori, amestecul acestora in viata oamenilor. Chiar in mitologii mai putin cunoscute si recuperate mai tarziu, ramase multa vreme izolate de cultura europeana, de pilda a indienilor ingalisk din Alaska, exista explicatii in linii mari asemanatoare. Corbul, zeul Trickster, este raspunzator, aici, de formarea raselor omenesti rele, facandu-i pe oameni muritori si devenind rege al imparatiei Mortilor. La indienii maidu de pe Colina, Coyotul si creatorul sunt coeterni: ei introduc procreatia sexuala si riturile mortuare. in toate acestea insa, pe masura ce lumea se banalizeaza si isi pierde aura de primordialitate a creatiei, subiectele predilecte ale literaturii populare devin satul, colectivitatea, existenta zilnica, repetabila, obiceiurile si ritualurile ramanand principalele resurse ale creatiei populare.


Multa vreme s-a crezut ca romanii, popor mai tanar pe scara istoriei, nu au o mitologie propriu-zisa, proprie, prezentand numai reminiscente ale mitologiilor din ariile geografice invecinate, din care creatiile populare romanesti, indeosebi basmele, mai putin baladele, recupereaza ecouri tardive, carora le dau coloratura etnica specifica. Lazar Saineanu, in "Basmele romane" (1895), nu procedeaza altfel, inscriind insa, printr-un exceptional studiu comparatist, basmele romanesti intr-o tipologie universala, facand, pentru prima data, conexiunea intre folclor si mitologie, dand, prin urmare, creatiei populare romanesti izvoare si radacini mai adanci. George Calinescu, in bine cunoscuta "Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941), selecteaza patru mituri, patru filoane ale traditiei, puternic rezonante in literatura populara si in creatia culta: mitul intemeierii, "Traian si Dochia"; "Miorita", in care "e simbolizata existenta pastorala a poporului roman", dar si "situatia cosmica a omului"; mitul creatiei, "Mesterul Manole", simbolizand conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale in opera de arta"; "mitul erotic", sexualitatea, reprezentat de credintele in Zburator.
Un demers complet, de configurare a unei mitologii autohtone, intreprinde Romulus Vulcanescu, in "Mitologie romana" (Editura Academiei, 1987), vasta lucrare de sinteza, care porneste de la indepartate radacini, de la "mitologiile ancestrale" (predaca, protodaca, daca, dacoromana), ia in discutie ipotezele si controversele mitogenezei romanesti si face un popas cu intentii de exhaustivitate asupra structurii si componentelor mitologiei romane.


Ca si mitologiile cunoscute, universalizate, si cea autohtona presupune o cosmogeneza initiala, credinte despre nasterea lumilor si a omului, o teogonie dualista, bazata pe infruntarea primordiala dintre Fartate si Nefartate, principiul pozitiv si cel negativ, ca factori ai evolutiei, cultul Mosilor si al Babelor, credintele in zane si in Ursitori, miturile solare (ale Soarelui Sfant) si lunare (Sora Soarelui, in ipostaza antropomorfa: Ileana Cosanzeana), o bogata eroologie mitica, desprinsa din balade, legende si basme, un vast inventar de legende vizand toponimia mitica, miturile apelor si ale padurii, povestile cu animale si pasari, mitologia ocupatiilor.
Toate aceste exemple pregnante contureaza dimensiunile mitologiei si ale creatiei populare romanesti, compatibile cu ale celorlalte mitologii, cu teme si motive congere, de multe ori ilustrate cu o nota de incitanta originalitate.
Mitul Zburatorului explica aparitia primilor fiori ai dragostei la tinerele fete, fiind mentionat, pentru prima data, ca "eres", credinta pagana, catre care poporul este inca "foarte plecat", de Dimitrie Cantemir, in "Descriptio Moldaviae": "este o naluca, un om tanar frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curand maritate, si toata noaptea savarseste cu dansele lucruri necuviincioase, cu toate ca nu poate fi vazut de ceilalti oameni, nici chiar de cei care il pandesc".

Zburatorul este un personaj celest, nemuritor, starnind focul dragostei fetelor tinerele, parasindu-le indata ce acest lucru s-a intamplat. El vine in cicluri, urmand legile dezvoltarii i biologice ale generatiilor, luand diverse forme, mai blande sau terifiante. Personaje celeste cu acest | rol existau, la popoare diferite, din cele mai vechi timpuri: fees la anglo-saxoni, farfadets la celtici, I domovi la popoarele slave, silfi, heruvimi in civilizatia occidentala. Mai tarziu, mitul Zburatorilor se degradeaza: in locul lor apar personaje malefice, monstruoase, vrajitoare calatorind pe maturi, indeplinind diverse ritualuri magice. Motivul Zburatorului va fi asimilat, in romantism, unuia cu o mai larga circulatie, mitul ingerului cazut, al demonului reconvertit, printr-o atractie irezistibila, catre jumatatea pierduta, seraful, regasit, ca ilustrare literara la noi, in "Zburatorul" lui Ioan Heliade-Radulescu si in "Calin (file din poveste)" si "Luceafarul" lui Eminescu.
Mitul intemeierii, "Traian si Dochia", o legenda resuscitata, cum crede George Calinescu, mai intai de Gheorghe Asachi, de fapt cel putin doua legende, amintite si de Dimitrie Cantemir, se instituie in ordine literara in poezia lui Eminescu "Povestea Dochiei si ursitorile": Dochia, vechiul nume al Daciei, este spiritul autohton ce protejeaza pamanturile de la nord de Danubiu, devenind nemuritoare dupa casatoria cu Traian. Ea este vaduva si are un fiu, ramas sa pazeasca teritoriul vechii Dacii dintr-un loc misterios, din codrul magic sau de pe un varf de munte. Potrivit vechilor credinte, anterioare crestinismului, cele considerate adevarate, dupa cum spune Eminescu (in "Strigoii", regina Maria este trezita la viata prin renuntarea la crestinism, prin invocarea celor patru stihii ale lumii de catre un mag uitat de vreme in domul carpatic, identificat cu Zalmoxis sau cu un discipol al sau), orice constructie trebuie sa aiba viata, un suflet, dat prin jertfirea unei fiinte umane, de regula un tanar sau o tanara. Balada "Mesterul Manole" ilustreaza cel mai bine acest fapt: pentru construirea si durabilitatea manastirii de pe Arges sunt jertfite aproape toate personajele, mai intai Ana, apoi toti mesterii.
Ielele sunt personaje magice, lunatice, fantomatice, care apar in fata tinerilor uimiti si i le iau mintile, razbunandu-se in felul acesta pentru ca au fost vazute dezbracate, la fel ca zeita Diana, care il sageteaza pe imprudentul cutezator ce o vazuse facand baie. Personaje fantastice, locuind in paduri si iesind noaptea pe campuri, nemuritoare, similare cu celebrele banshees din epopeile celtice, ielele (nenumite, din superstitie, mentionate doar prin pronume, iele) exista dincolo de timp, sunt tentacule ale fortelor transcendentale in realitatea comuna.

Literatura populara contine si alte personaje mitologice, Fartatele si Nefartatele, Cavalerul Trac, varcolacii, zmeii, sfintii, de cele mai multe ori insa dezbracate de aura mitologica, umanizate, din dorinta povestitorului de a stabili tangente cu divinul. Calusarii executa un dans bine reprezentat pe tot teritoriul romanesc, cultul lor fiind similar cu al celtilor. Conducatorul lor spiritual este Irodeasa sau Arada, un fel de zeita a noptii, raspunzatoare de vrajile din vis. Calusarii imita mersul saltat al cailor, al rusaliilor (ziua mortilor la romani), fiind capabili de vindecari rituale. Au o organizare tribala mitica, de santoaderi, cavaleri avand cozi si copite de cal, dansand noaptea de ziua sfantului Toader sau Toder, un protector al celor trecuti in lumea dreptilor. Sarbatoarea de Rusalii (sau Sabatul, dansul nocturn), este raspandita si | in Franta, Spania, Italia, Germania, Anglia, la alaiul celor morti participand personaje mitologice, Wotan (Odin), regele Arthur, Herlechinus, sau mitizate, ca Dietrich von Bern. Dragaica si paparudele sunt tot manifestari ale unui spirit mitic uitat, personajele exprimand adevaruri nerecognoscibile la nivelul profan al lumii moderne. Zanele provin (ca denumire) din Diana, zeita vanatorii, termenul de Fat-Frumos, din limba latina, fetus formosus.
De o alta situatie se bucura personaje aparute mai tarziu, Pacala si Tandala, nemitizate, provenite dintr-un fond autohton nedacic, bazate pe un spirit de siretenie caracteristica omului de rand, menit a satiriza si elimina prostia si trandaveala. in planul vietii cotidiene apar obiceiuri noi, legate de nunta, botez sau inmormantare. La celti, trecatori si pe plaiurile noastre, existau, spre exemplu, sapte tipuri de nunti si e de presupus ca si dacii aveau o mare diversitate de manifestare a acestor evenimente. Cu timpul, obiceiurile se osifica, devin rituale, cu o puternica tenta cutumiara. Prima consemnare ordonata a obiceiurilor de nunta provine tot de la Dimitrie Cantemir, care le mentioneaza in "Descriptio Moldaviae", ele fiind repetabile, continand mai multe etape: scopul nuntii, etatea mirilor, consimtamantul parintilor, petirea, zestrea, rapirea. "Cantecul zorilor" semnifica incheierea evenimentului ceremonial la moarte, soarele trebuind sa intarzie, pentru ca mortul sa nu fie dus la groapa. "Cantecul bradului" este practicat pentru tinerii care au murit inainte de a fi nuntiti. Comunitatea are un rol important in toate aceste evenimente: la riturile de trecere asista toata lumea care il cunoaste pe omul supus evenimentului, conducandu-l pe drumul sau firesc, spre nuntire sau spre moarte. Obiceiuri legate de nastere sunt botezul, molitva si cumetria, iar de moarte, bocetul. Descantecele apeleaza la fortele magice pentru a se realiza un anumit deziderat, indragostirea fetei iubite de un anume tanar. Blestemul invoca fortele malefice pentru implinirea unei dorinte impotriva unui presupus dusman. Caloianul si nedeia sunt obiceiuri diferite, primul fiind o inmormantare rituala, efectuata duminica, al doilea reprezentand crearea unei vetre a satului, unde se spun povesti si diverse naratiuni. Sentimentele de jale, de bucurie, cu ocazia celor trei sarbatori esentiale ale omului, nasterea, nunta si moartea, sunt evocate in alte doine, lungi sau scurte. Exista doine de catanie, de trecere a anotimpurilor, adresate batranilor si tinerilor, de pribegie. Sentimentul predominant este insa cel de tristete, de dor, cuvant singular in civilizatia europeana, cum spunea Lucian Blaga, comparabil poate numai cu spaniolul soledad sau portughezul saudade, pentru ca toate aceste evenimente sunt doar rituri de trecere, oamenii aflandu-se intr-o continua trecere, intr-o eterna perindare pe pamant.
Haiducul este un alt personaj demitizat al literaturii populare, un erou subsecvent, cu virtuti justitiare, ascunzandu-se in paduri pentru a lua bani de la asupritori si a-i da saracilor. "Toma Alimos", "Iancu Jianu", "Novac", "Iorgu-Iorgovan", "Sarb-Sarac" fac parte din aceasta categorie. Codrul, pistoalele, fuga sunt principalele medii, obiecte si actiuni descrise in doinele si baladele de haiducie.

Literatura populara a fost intotdeauna un izvor important de inspiratie pentru scriitori, de la Mihai Eminescu, Ion Creanga si- Ioan Slavici, in perioada marilor clasici, pana la Mihail Sadoveanu si Mircea Eliade in secolul al douazecilea.



Alte referate romana, dar Necategorisite

loading...





Politica de confidentialitate