Sofocle (496-406 i.Hr.), mare scriitor tragic grec din perioada elena clasica, alaturi de Eschil si Euripide. A scris circa 115 piese de teatru, in primele jucand el insusi ca actor, dintre care s-au pastrat numai sapte tragedii: "Aiax" (447 i.Hr.), "Antigona" (442-441 i.Hr.), "Trahinienele" (437-432 i.Hr.), "Oedip rege" (429 i.Hr.), "Electra" (418-414 i.Hr.), "Philoctetes" (409 i.Hr.), "Oedip la Colonos" (401 i.Hr.).

in raport cu Eschil, Sofocle isi ia o mai mare libertate fata de sursele mitologice si fata de zei, deplasand accentul asupra omului, pus in situatia de a fi in mai mare masura raspunzator pentru destinul sau. "Oedip rege" este o tragedie a desti­nului uman, a omului care "doreste sa afle adevarul, cerceteaza, descopera, apoi se pedepseste singur." (Ovidiu Drimba).

Fragmentul din manual surprinde punctul culminant al tragediei, dupa ce Oedip descopera teribilul adevar al paricidului si al incestului.

Prin fapta sa nestiuta si necugetata, inevitabila, prezisa cu multi ani in urma de oracolul de la Delphi, intregul neam al Labdacizilor se umple de "hade fapte", de "grozavii", de mari pacate, fara leac chiar in fata zeilor atotputernici. Palatul regal cuprinde atatea faradelegi, "Ca Istrul, Fasisul n-au ape de ajuns
Spre a le spala..."

. Iocasta, regina mama si in acelasi timp sotie a lui Oedip, isi ia singura viata in urma lungului sir de farse tragice ale destinului:

"Cu doua maini ea parul si-l smulgea din cap,
Si-n urma-i usile trantindu-le-si chema
Mereu pe Laios, sotu-i mort demult, si-si tot
Chema pe ea-nsotindu-se
Cu fiul ei va odrasli copii spurcati".

Moartea femeii innebunite de teribila veste este groaznica: se spanzura in palat, in timp ce fiul ei umbla dintr-o parte in alta cu sabia in mana, parca in cautarea unui vinovat imaginar. Oedip, asumandu-si vina tragica, isi scoate ochii, tipand cu toata fiinta impotriva pacatului infaptuit fara voie:


"Voi,n-o sa-mi mai vedeti tot jchinul meu!
Nici nu-mi veti mai vedea ticalosiile!"
              Chinul regelui este cumplit; urmarit de Furii, el se automutileaza intr-un gest disperat:
Izbea, izbea, ca sangele i se scurgea
Pe obraji. Si nu-s doar rosii stropi, ci-o grindina
De heaguri negre-sangerii-i tasnea din ochi.
Urgia-aceasta-i fapta lui si-i fapta... ei!
Ei doi, au ezlantuit-o! Pana ieri,
Si de demult, e drept, ei fericire-aveau;
Ea jale-i azi: blesteme, moarte, spurcaciuni..."

. Oedip pleaca in surghiun, nemaiputand sta intr-un palat plin de pacate, impotriva lui se conjuga toate fortele negative, prinse in valtoarea extraordinara a unor energii cosmice, in mijlocul carora se afla chiar regele pacatos si incestuos:

"Ce neguri adanci ma-nconjoara! Ce noapte
Spaimoasa asupra-mi s-asterne!
Nu pot nici s-o-mprastii si nici s-o astampar:
Vai mie, vai mie!
Patrunde in mine si boldul durerii
Si boldul-aducerii aminte."


Zeul potrivnic lui Oedip este chiar Apolo, cel ce a determinat aceste cai ale destinului, soldate cu intrarea pe taramul umbrelor. Ajuns la un deznodamant tragic, Oedip isi doreste sa fi murit de la inceput:

"Ah, piara pastorul ce-mi desferecase,
in muntii aceia sihastri,
Picioarele mele de grele catuse!".

Intrarea in imparatia lui Hades nu-l absolveste de vina, ramasa la fel de problematica, pentru ca si acolo regele orb isi va intalni parintii, supusi, prin insasi prezenta lui, unui destin tragic. Victima nevinovata, printr-o nestiuta hamartia, Oedip isi va purta prin veac povara propriei vini tragice, ca semn al omului raspunzator de propriul destin:

"Apropiati-va de-un om sfarsit! Doar eu,
Vrun altul n-ar putea indura asa mari dureri."

.