1.   Balada, de circulatie balcanica, prezinta o poveste despre zidirea fiintei dragi in temelia unei biserici. x8i598xi89vfr

2.   Mesajul este construit pe mai multe idei care configureaza conceptia despre arta: creatia cere sacrificiu, este ca un joc seducator si religios, se produce sub imperiul inspiratiei divine etc.

3.   Ritualul jertfirii unei fiinte exprima si o atitudine religioasa ancestrala.

Tema
Jertfa cu valoare magica anuleaza raul si confera durata constructiei.

Subiectul
Negru-voda hotaraste sa ridice o manastire pe malul raului Arges, intr-un loc blestemat, in care orice zid ridicat in timpul zilei se naruieste peste noapte. Zece mesteri vestiti, intre care si Manole, incep sa zideasca manastirea, dar blestemul nu poate fi infrant. in cele din urma, ei recurg la un ritual pagan, la un sacrificiu sacramental: conform credintelor stravechi, o cladire dureaza in timp daca in temelia ei este sacrificata o fiinta. Aici, jertfa urmeaza a fi omeneasca. Mesterii se pun de acord sa jertfeasca prima fiinta sosita in zorii zilei cu mancare - o sotie, o sora, o fiica. Se intampla ca aceasta sa fie Ana, sotia multiubita a mesterului Manole, care urma sa dea nastere unui copil. Cand acesta o zareste venind, se roaga sa intervina un miracol divin si s-o opreasca. Nici ploaia, nici vantul napraznic pe care Dumnezeu le abate asupra ei n-o determina sa se intoarca din drum. Ana este zidita si, o data cu ea, si copilul nenascut inca, iar sacrificiul acesta face ca manastirea sa poata fi ridicata. Din zidurile lacasului se aude multa vreme glasul tanguios al Anei.
Mesterii sunt lasati sa moara pe acoperisul bisericii din porunca voievodului, care nu vrea ca ei sa mai cladeasca o alta manastirea la fel de frumoasa. Ei isi fac aripi din aschii subtiri, dar nu pot sa zboare cu ele si se prabusesc. Pe locul in care a cazut Manole a aparut o fantana.


Comentariul
Balada Mesterul Manole sau Manastirea Argesului, desi transfigureaza o po­veste de circulatie balcanica, transmite conceptia poporului nostru despre destinul artistului si totodata un scenariu mitic despre moarte si renastere prin inaltarea unui edificiu. G. Calinescu considera aceasta creatie un mit estetic, aratand ca doar in versiunea romana povestea a devenit mit, anume o fictiune ermetica originala si autohtonizata, caci se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges, devenita, astfel, pentru literatura noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris . Mircea Eliade asaza acest mit intre ritualurile de constructie pornind de la ideea ca orice gest de inaltare a unui edificiu reprezinta un reflex al Genezei, un act indumnezeit care consfinteste locul si ii deschide perspective spre illud tempus, timpul initial al zidirii lumii. Un spatiu consacrat devine centrul universului, anuleaza normele si timpul, iar, daca este abraxas (creat pe numerologia anului), atunci exista prin sine insusi. De regula, o constructie presupune realitate si durata si de aceea ea repeta actul divin al zidirii exemplare: Creatia lumilor si a omului.


In mitul Mesterului Manole, constructia sacralizeaza un spatiu degradat, intrat sub incidenta diabolicului, in care durata a fost spulberata. Manastirea trebuie cladita intr-un loc parasit si blestemat:

Un zid parasit /Si neispravit
Cainii cum il vad
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.

In acest loc, nimic nu poate dura: zidurile inaltate in timpul zilei se surpa noaptea. Imaginea ruinei contine sensul prabusirii lumii si a vietii, iar sugestia diabolicului este data aici de cele doua epitete (a pustiu si a mortiu), avertismente premonitorii. Exorcizarea raului imixtat in lume este posibil sa fie o reminiscenta a unui ritual pagan sau bogomilic. Din perspectiva mitica, spatiul acesta este unul dintre numeroasele simboluri catabasice ale lumii, caci exista o precizare clara: Pe Arges in jos si Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale. Asadar, constructia devine o deliberata hotarare de a cauta si de a anihila raul care, stiut este, se fixeaza intre simbolurile coborarii, in subteranele fiintei. Drumul coborator al mesterilor si valea argumen­teaza denotatia malefica a spatiului. Dar constructia este un lacas sacru, destinat pomenirii, asadar este un acces si o poarta spre sacralitate, ceea ce revoca un ritual. De aceea este nevoie de sacrificiu sacramental, de gestualitate arhetipala si de ritual numeric; mesterii sunt in numar de noua, cifra a perfectiunii absolute si a imposibilului (de vazut sintagma peste noua mari si noua tari ca metafora a lumii de dincolo), iar Manole este singularizat, el stand sub semnul inceputului si al echilibrului primordial, semnificatii ale cifrei unu.


In alta ordine de idei, manastirea este o opera de arta si de aceea mitul transmite idei estetice; una dintre cele mai vehiculate se refera la destinul exceptional al artistului, care este o fiinta inspirata, indumnezeita, iar creatia sa poate anula raul. in textul baladei, ideea este subliniata in secventa: O soapta de sus /Aievea mi-a spus [...]. Asadar, actul sacrificiului are origini magice, sugestia fiind inoculata prin intermediul visului revelatoriu, iar "soapta" ramane anonima, intocmai ca in romanele cavaleresti - in care apare din neant un personaj fantomatic si genereaza o viziune de indrumare. Actul creatiei presupune o traire speciala, este un act inspirat si care declanseaza sentimente contradictorii. Astfel, pentru Manole, creatia devine o misiune sacra si o experienta tragica, idee marcata in text prin trei lexeme verbale, sugestii ale ipostazelor creatorului: ofta, tacea, turba. Primul dezvolta sensuri definitorii pentru starea de dor: nemultumire, neputinta si neferi- cire profunda. Tacerea preceda creatia, care este logosul insusi; ea produce convulsii spirituale. Cea de-a treia forma lexematica trimite la ideea de genialitate fixata intre nebunie si revolta. Aceste posturi creatoare sunt stimulate prin sensul misionar al creatorului, care are un vis de-mplinit. Visul oracular este pus la originea creatiei, pentru ca numai astfel mesterul capata constiinta misiunii sale de artist. Poliptota banala prin care este transpusa aceasta idee - Si un vis visa -creeaza, prin mijloacele retoricii populare, viziunea prelungirii, a convertirii creatiei divine in creatie artistica. De altfel, poliptota, concrescenta lingvistica si semn al continuitatii, mai apare in text ori de cate ori se vorbeste despre creatie: in zid de-a zidi; Zidul de zidit; in zid s-o zidim.

Misiunea artistului presupune, in primul rand, sacrificiu. Dupa cum explica Eliade, in sens ritualic, jertfa capata valoarea semintei care ingropata in sanul Pamantului-Mama, da nastere unei plante noi. Moartea insasi inseamna reintoar­cere la origini. De aceea, jertfa este, de regula, feminina, asezata sub semnul unei Mater omnium. In mitul romanesc, Ana este ea insasi purtatoare de viata si mormant. Jertfa zidirii vitalizeaza constructia, ii confera durata.
Dintr-o perspectiva estetica, sacrificiul este al artistului care se elibereaza pe sine prin intermediul creatiei, caci in orice opera de arta salasluieste si o parte a artistului, si anume cea mai buna, cum spune Horatiu in arta sa poetica. Actul propriu-zis al zidirii presupune despartirea de viata comuna si intrarea intr-un joc, intr-un simulacru al realitatii. Se stie, de altfel, ca arta are caracter ludic ca o sarbatoare a spiritului, iar artistul traieste cu sfintenie acest joc. Repetitia, ca procedeu stilistic predominant in secventele care vorbesc despre zidire, intareste ideea de ritual, caci gestualitatea repetata urmareste cresterea evanescenta a zidului o data cu stingerea vietii profane. Imaginea este reluata de trei ori - cifra tuturor actelor sacramentale si semn al echilibrului. in plan estetic, aceasta repe­titie subliniaza ideea de mimesis (imitatie, joc).
Ana insasi accepta zidirea ca pe un joc: Ca vrem sa glumim /Si sa te zidim; Ana se-ncredea /Si vesel radea. Caracterul mimetic apropie arta de creatia ritualica si ii confera si un sens purificator. Aceasta ipostaza a artei, de joc al spiritului si de ritual purificator este subliniata si prin secventa Tremura lucrand
Lucra tremu­rand, care marcheaza faza de inceput, conventionala si neinspirata. Conversia {tremura-tremurand), procedeu de retorica populara, ca si poliptota, atrage atentia asupra sentimentului dominant: teama care anihileaza sensul creatiei.
Si deznodamantul baladei contine un mesaj estetic: moartea mesterilor asigura unicitatea operei lor, caci o creatie artistica este irepetabila. Manole are parte de o moarte stranie: Manea se pierdea
Ochii se-nvelea [...] Si de pe grindis
De pe coperis /Mort bietul cadea. Pentru el creatia inseamna epuizare in ordine profana. El a eternizat viata nenascuta inca, a reluat gestul divinitatii, iar orice repetare inseamna ritual, adica intoarcere la originea gestului, in illo tempore. Artistul intra in eternitate, iar viata lui profana este anulata. De asemenea, simbolul fantanii, asociat, de cele mai multe ori, cunoasterii, apare aici completat prin denotative explicite: lina, cu apa putina, sarata, de lacrimi udata. Plansul este defulatoriu si totodata un semn al feminitatii eternizate, iar indicatia apa putina are sensul de exceptie si privilegiu, ca atribute ale experientei creatoare. De altfel, in limba populara, expresii precum te iubesc ca pe-o apa putina, ori te astept ca pe-o apa putina au tocmai sensul acesta de valoare absoluta.
Mit al creatiei cu valoare ritualica si estetica, balada Mesterul Manole este si una dintre cele mai valoroase opere literare din folclorul nostru; construita dupa tipic baladesc, ea se structureaza pe mai multe secvente care puncteaza momentele firului epic. Astfel, expozitiunea capteaza prin introducerea intr-un spatiu miste­rios si nelamurit, prezentat printr-o a doua voce narativa - cea a pastorului din fluier doinas; viziunea lui este, desigur, subiectiva si de aici decurge si ambi­guitatea raului, a carui origine ramane neprecizata. Subiectul este dezvoltat pe conflictul dintre mesteri si autoritatea consacrata: un voievod amenintator si tiran. Visul declanseaza intriga, desavarsita in punctul culminant (zidirea Anei), iar deznodamantul, dramatic, in ordine profana, contine un mesaj artistic revelator: artistul intra in constiinta generala prin intermediul operei sale.
Aceasta structura epica, precum si esenta dramatica a subiectului constituie principalele insusiri ale speciei.

Referinte critice
"Majoritatea celor fara religie inca se mai comporta in mod religios (fara sa-si dea seama). Nu este vorba doar despre superstitiile sau tabuurile omului modern, care au, toate, o structura si o origine magico-religioasa. Dar omul modern care se simte si se pretinde areligios inca mai dispune de o intreaga mitologie camuflata si de numeroase ritualisme degradate. Dupa cum s-a mentionat, serbarile ce insotesc Anul Nou sau instalarea intr-o casa noua prezinta, laicizata, structura unui ritual de reinnoire. Acelasi fenomen se observa cu ocazia serbarilor si a veseliei ce insotesc casatoria sau nasterea unui copil, obtinerea unei noi slujbe, o promovare sociala etc."

(Mircea Eliade - Sacrul si profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.190)