Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








La mai bine de un veac si jumatate de cand a fost descoperita, in anul 1846, in Muntii Vrancei, de catre Alecu Russo, "Miorita" ramane, de departe, capodopera de necontestat a creatiei populare romanesti.

Aprecierile facute asupra ei, de-a lungul timpului, de istorici, folcloristi, scriitori, filozofi, constituie, de asemenea, formulari memorabile, care ii subliniaza perfectiunea de ansamblu si o situeaza in contextul valorilor nationale si universale sau evidentiaza elemente de amanunt, care ii sporesc profunzimea si frumusetea. insusi Alecu Russo o considera "cea mai frumoasa epopee pastorala din lume", cu care mari poeti din literatura universala, ca Vergiliu sau Ovidiu, s-ar fi mandrit, "daca ar fi compus aceasta minune poetica."

Mihai Eminescu o numea "acea inspiratiune fara seaman, acel suspin al brazilor si al izvoarelor de pe Carpati", iar Mihail Sadoveanu "cea mai nobila manifestare poetica a neamului nostru".

Dintre straini, marele istoric Jules Michelet, primul traducator al baladei in limba franceza, in 1854, aprecia ca este "un lucru atat de sfant si de emotionant, ca-ti sfasie inima".

Preluata de la Alecu Russo, "Miorita" a fost publicata de Vasile Alecsandri in anul 1850, in revista "Bucovina", si apoi in fruntea culegerii sale de "Poezii populare" din 1852 si in editia a doua, "Poezii populare ale romanilor", din 1866. Alecsandri ii stabileste, pentru prima data, titlul de "Miorita" (cu variantele "Oita" sau "Mioara") si tot el, dupa cum spune Mircea Eliade ("De la Zalmoxis la Genghis-Han", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 223), "a transcris-o cu libertatea pe care i-o permite epoca", fapt de altfel marturisit chiar de poet intr-un interviu:

"Am procedat cu unele din aceste poezii ca un giuvaergiu cu pietrele pretioase. Am respectat subiectul, stilul, forma si chiar unele rime incorecte care le caracterizeaza. Departe deci de a le fi aranjat conform gustului modern, eu le-am conservat ca pe niste bijuterii de aur pe care le-as fi gasit acoperite de rugina si deformate. Am facut sa dispara petele si le-am redat stralucirea lor dintru inceput."

Desi contestata de unii cercetatori pentru inautenticitate si "lipsa de viata" (Tudor Pamfile, de exemplu), varianta lui Vasile Alecsandri este completa din punct de vedere structural, iar sub aspect artistic se apropie de perfectiune.

Ca arie de raspandire, "Miorita" se intalneste in toate regiunile locuite de romani, inclusiv in spatiul iugoslav si in Macedonia, in peste noua sute de variante (Adrian Fochi vorbeste de 930), fapt cu multiple semnificatii privind timpul crearii baladei si ideea de unitate culturala si spirituala a romanilor de pretutindeni. Cele mai multe dintre aceste variante, din Moldova si din Muntenia, sunt balade, dar in Transilvania "Miorita" circula si sub forma de colind, in texte cu o actiune mai restransa, din care de obicei lipsesc motivul mioarei nazdravane si episodul final, al maicutei batrane.


In ciuda acestei extraordinare diversitati a formelor poetice, analiza statistica a continutului baladei, a temelor si motivelor a condus la stabilirea catorva episoade principale, ce pot fi reduse la patru, care subordoneaza teme si motive secundare de sustinere a subiectului. Adrian Fochi, in lucrarea amintita, le grupeaza astfel: - cadrul epic initial (loc de petrecere a unor intamplari neobisnuite, personajele, cauzele complotului); - motivul mioarei nazdravane; -testamentul ciobanasului, acel lung monolog liric in care baciul moldovean fixeaza locul inmormantarii sale, cu ritual si obiecte specifice modului de trai pastoresc; - motivul cautarii, al maicutei batrane. Unii cercetatori stabilesc cinci motive ale baladei, desprinzand din testamentul ciobanasului doua unitati poetice: - motivul inmormantarii in mijlocul naturii; - alegoria mortii ca nunta. Dintre toate variantele "Mioritei", schema completa se intalneste in Muntenia, iar forma literara desavarsita artistic, unanim recunoscuta, este cea a variantei publicate de Vasile Alecsandri. Pe de alta parte, desi este o balada, deci opera epica, "Miorita" prezinta, in mod mai putin obisnuit, o originala impletire de epic, liric si dramatic, fapt ce ii confera un plus de profunzime si de valoare artistica. Secventa epica se reduce de fapt numai la cadrul epic initial, un fel de expozitiune, in care se stabileste locul intamplarilor si apar cei trei ciobani, care, intr-o balada obisnuita, ar trebui sa fie personaje participante la o actiune mai putin obisnuita. Ei raman insa la un nivel actionai ipotetic, concretizat intr-o intriga numai prefigurata, un omor posibil, care, prin dialogul dintre mioara nazdravana si ciobanasul moldovean, dobandeste notele unui crescendo dramatic. Dupa acest moment insa continutul baladei, prin lungul testament al ciobanasului moldovean, se transfera in registrul liric, moartea devenind ipotetica ("Si de-a fi sa mor..."

). De o dezvoltare propriu-zisa a actiunii nu poate astfel sa fie vorba, iar deznodamantu este. Punctul culminant din baladele clasice este inlocuit cu un moment de maxima amplitudine nsiunii lirice, reprezentat de alegoria moarte-nunta.
Numeroasele interpretari ale baladei, in fapt o intreaga literatura critica, au dezbatut, inca de la inceput, aspecte privind geneza, vechimea si mesajul filozofic si artistic al acestei exceptionale creatii literare. Semnificativi ni se pare, in acest scop, parerea lui H. Sanielevici, care, dupa ce stabileste legatura baladei cu sacrificiile rituale ale lui Osiris si cultul geto-dac al lui Zalmoxis ("Fiindca omul jertfit anual intrupa zeul, putem afirma ca eroul "Mioritei" era un Zalmoxis"), releva dificultatile pe care le intampina exegetul unui text de o asemenea profunzime si valoare artistica:

"Aceasta tragedie, de o maretie unica, a servit la geti ca tema stralucitului poem «Miorita». in cursul veacurilor intelesul primordial s-a pierdut; subiectul s-a trivializat pana la a deveni uciderea cu scop de jefuire... Au ramas insa componentele si a ramas atmosfera tragica, apasatoare, mistica. Intelectualitatea tarii, indeosebi nobilii nostri scriitori de odinioara, s-au entuziasmat de valoarea artistica a poemului si au simtit intuitiv ca el cuprinde un miez tainic, fata de care genunchiul se pleaca fara de voie. De aceea au organizat in jurul «Mioritei» un cult al neamului intreg, cult care dainuie si azi. De ce natura este acest miez, se caznesc zadarnic sa afle, de trei sferturi de secol, generatii de cercetatori, dintre care unii inteligenti, harnici si foarte invatati. Ei se invartesc in jurul unei cutii incuiate si cauta sa ghiceasca dupa exterior continutul."


Aceasta adevarata "cutie neagra", nedescifrata pe deplin nici pana astazi, a condus la emiterea a numeroase judecati de valoare, tot atatea posibilitati de interpretare a unui text care, purtand aura capodoperei, ramane mereu deschis altor sugestii analitice. Dan Borta considera moartea ca o jubilatie, Liviu Rusu, pe linia deschisa de Jules Michelet, subliniaza pasivitatea si resemnarea ciobanului in fata mortii. Lucian Blaga vorbea de matricea stilistica a spatiului mioritic, sub semnul caruia se constituie intregul camp ideatic al baladei, aplicand astfel teoriile de filozofie a culturii si de psihologie abisala ale lui Riegl, Spengler si Frobenius, dupa care exista o legatura intre spatiul cultural si peisaj, vazut ca dimensiune analitica. George Calinescu situa "Miorita" in randul celor patru mituri fundamentale ale poporului roman, socotind ca reprezinta "mitul existentei noastre pastorale", alaturi de miturile intemeierii, al creatiei si al dragostei. S-a cristalizat astfel, cu timpul, ideea ca in aceasta celebra balada pastorala este oglindita expresia cea mai autentica a sufletului ancestral romanesc, implicand o grava meditatie asupra existentei umane si o replica originala pe care poporul roman o da realitatii crude si neiertatoare a mortii.

In buna traditie a baladei populara, "Miorita" incepe cu fixarea locului actiunii:

"Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai..."

Formula de inceput nu este insa una banala, tocita de uzul indelungat, ci isi pastreaza, de-a lungul veacurilor, intreaga prospetime. S-a spus ca aceste doua metafore initiale sunt unice in literatura romana, in aceste imbinari lexicale exprimandu-se legatura indestructibila dintre om si natura, definitorie pentru spiritualitatea romaneasca, extinsa, catre finalul baladei, la dimensiuni cosmice. Metaforele evoca plaiul romanesc, cadrul natural specific indeletnicirilor pastorale, concentrand, intr-un singur tablou, imaginea unei naturi de o frumusete paradiziaca. Lucian Blaga, care a dezvoltat o originala teorie a "spatiului mioritic", definea plaiul "un plan inalt, deschis pe o coama verde de munte, scurs molcom la vale".

Aceasta succesiune deal-vale, prelungita la nesfarsit, da sufletului romanesc perspectiva infinitului si a eternitatii. Spatiul baladei este deci un loc inalt, in singuratatea muntilor si prefigureaza tablouri cosmice care dau sufletului liniste si nemarginire, favorizand meditatia asupra marilor probleme ale vietii si ale mortii. Numai in acest cadru, intr-o solitudine aproape
ascetica, in vecinatatea simbolica a raiului, puteau sa apara intrebarile grave si complexe pe care spiritualitatea romaneasca si le adreseaza prin intermediul ciobanului moldovean.
"in continuare, spune Octavian Buhociu, miscarea de imagini, personaje, sentimente, emotii existentiale si iarasi de tablouri cosmice cu sursa tragediei in firea universului, in cuvinte si cadente care dau sufletului nemarginire, fac din varianta lui Vasile Alecsandri o opera unica", in acest taram de neobisnuita frumusete apar cei trei ciobani, care, intr-un moment descendent al [ transhumantei, coboara cu turmele la vale. Interjectia "iata" si verbele "vin" si "se cobor" | mentin deschiderea larga a actiunii intr-un timp care nu-si opreste trecerea, in prezentul etern al baladei. De cate ori citim "Miorita", o domoala coborare de turme ni se infatiseaza in minte; cei trei ciobanei coboara din plai si din vreme, asa cum poporul roman, cu toate cele trei provincii romanesti pe care ei le reprezinta ("Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Si unu-i vrancean") coboara din istorie. "Miorita" vorbeste, astfel, in imagini a caror vechime nu o putem stabili, de unitatea romanilor de pe aceste pamanturi, fiind o marturie a ideilor mari care ne-au dominat prin vremuri cugetul.
Epicul propriu-zis, singular, expediat in cateva versuri, doar ca pretext pentru deschiderea marii problematici a baladei, consta intr-un conflict determinat de o rivalitate din cauze economice. Atentia noastra este purtata nu atat asupra ciobanilor ungurean si vrancean, care se sfatuiesc sa-l omoare pe al treilea, ci in primul rand asupra ciobanasului moldovean. El este un tanar puternic, de o frumusete stralucitoare, are "oi mai multe,
Mandre si cornute
Si cai invatati
Si cani mai barbati", este adica harnic si iubitor de animale, pe care le priveste cu dragoste si care, la randul lor, isi arata recunostinta. Ciobanasul moldovean are si calitati cu totul remarcabile: agerimea mintii si imaginatia lui, emblematice, specifice de fapt poporului roman, ii permit sa mediteze asupra marilor probleme ale existentei si vor produce extraordinara viziune a prelungirii simbolice a vietii in mijlocul naturii, in locul unde si-a dus existenta si munca. De aceea, unii cercetatori s-au intrebat daca miorita este de fapt animalul vorbitor, nazdravan, intalnit in eposul popular romanesc, cu puteri premonitorii, sau numai gandul nelinistit al ciobanasului, un alter-ego al lui, cu care dialogheaza, confruntat cu realitatea de neinlaturat a mortii. Oricum am considera-o, personaj important in desfasurarea epica, animal vorbitor sau doar pretext pentru a adresa marea intrebare pusa de text, mioara nazdravana aduce in seninatatea acestui cadru de vasta si sublima liniste primele note de dramatism. De acum, tensiunea dramatica va spori si la vers, de la starile nelinistite, prevestitoare ale mioritei "cu lana plavita", careia "gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place", pana la comunicarea ideii complotului. Remarcabila este secventa poetica in care miorita comunica nelinistea si ingrijorarea fata de soarta periclitata a ciobanasului: un vocativ care cuprinde una dintre cele mai dulci chemari din lumea pastorala ("dragutule bace"), apoi indemnul de a se retrage intr-un loc sigur si aparat, "la negru zavoi", in sfarsit sfatul de a opune rezistenta:

"Stapane, stapane,
iti cheama s-un cane,
Cel mai barbatesc
Si cel mai fratesc,
Ca l-apus de soare
Vreau sa mi te-omoare
Baciul ungurean
Si cu cel vrancean!"
Tensiunea dramatica ce s-a acumulat de la vers la vers isi gaseste amplitudinea maxima in strigatul aproape deznadajduit al mioritei:

"Stapane, stapane", si pregateste de fapt monologul liric al ciobanasului, ce reda curajoasa infruntare a omului cu moartea, lupta lui cu destinul. Cu aceasta, epica propriu-zisa a baladei se incheie, textul poetic continuand, in mod neobisnuit pentru o specie a genului epic, sub forma lirica, prin lungul monolog al ciobanasului moldovean.




Faptul ca ciobanasul moldovean aparent nu se apara, nu se pregateste de lupta, a generat numeroase discutii si interpretarea corecta a deciziei sale, a atitudinii in fata mortii, stabileste de fapt valoarea poetica si filozofica a mesajului transmis. Multi cercetatori, incepand cu Jules Michelet, s-au grabit sa afirme ideea "unei prea usoare resemnari", pe care apoi au considerat-o caracteristica
                                                          esentiala a poporului roman. "Omul - zice istoricul francez - nu lupta impotriva mortii, nu o respinge; o primeste cu seninatate pe aceasta regina, mireasa a lumii, si savarseste, fara sa murmure, nunta. Abia iesit din natura, dulce i se pare sa se intoarca deja in sanul ei" ("LSgendes democratiques du Nord", Paris, 1854). Nimic nu este mai gresit decat aceasta concluzie. Ciobanul moldovean nu se resemneaza, nu se impaca cu moartea si, in ciuda unor interpretari vulgarizatoare din timpul nostru, unele tradand de-a dreptul incultura crasa, cu atat mai putin poporului roman ii este caracteristica, in istorie, ca trasatura nationala, resemnarea. Ciobanul mioritic nu se confrunta numai cu o moarte accidentala si prematura, deci mai tragica si intrucatva senzationala prin imprejurarile ei, ci cu moartea in general, careia nici un om nu i se poate sustrage. Pentru oricare dintre oameni, de la inceputurile lumii si pana acum, finalul vietii este de neschimbat si filozofia, religia si nu mai putin literatura omenirii au incercat sa explice moartea si sa-i dea un sens acceptabil pentru fiinta umana. Asa s-au nascut marile mituri ale omenirii, mitologiile, incercand sa dea raspuns acestei grave probleme. Vechii egipteni isi pregateau, inca din timpul vietii, existenta vesnica, prin constructia marilor piramide. Grecii mergeau, dupa moarte, in imparatia subpamanteana a lui Hades. Religia crestina umanizeaza si valorizeaza viata din punct de vedere moral: cei buni vor merge, dupa moarte, in Rai, cei rai sunt pedepsiti sa infrunte chinurile Iadului. in literatura culta, poate cea mai tulburatoare si mai dramatica este experienta lui Faust, care incheie pactul mefistofelic in schimbul nemuririi. in fine, in latura (pseudo)stiintifica, alchimistii cautau elixirul vietii.


In singuratatea si in linistea celesta a plaiului, intr-o grava meditatie asupra existentei, ciobanul mioritic gaseste o solutie originala de a infrunta destinul, care este de fapt replica inedita pe care o da poporul roman realitatii crude si neiertatoare a mortii. Mircea Eliade considera ca ciobanul moldovean, reprezentand un popor cu multe reminiscente precrestine, isi creeaza o existenta sui-generis, o postexistenta in mijlocul naturii, vizand prelungirea simbolica a vietii in natura, chiar in locul unde a trait si a muncit, pregatindu-se a dainui astfel intre lucrurile si elementele lumii care i-a gazduit existenta. "El reuseste sa prefaca un eveniment nefericit intr-o taina a nuntii", spune Mircea Eliade, taina care "ii permite sa triumfe asupra propriului destin".

Terorii timpului uman limitat, comparabila cu "teroarea istoriei" de care vorbeste istoricul religiilor, i se opune o eternizare sui-generis, la scara cosmica, prin contopirea cu elementele primordiale.


In aceasta stare de liniste, intr-un lung monolog liric, ciobanul moldovean gaseste ragazul de a-si exprima dorintele testamentare, doua, determinate de imprejurarile deosebite ale mortii sale. in primul rand, el stabileste locul si ritualul de inmormantare; ciobanul moare in singuratatile muntilor si ale brazilor, departe de oameni, si obisnuitul ritual de inmormantare este preluat aici de elementele naturii. Acestea au si functia simbolica de a-i prelungi viata de pastor: ciobanasul doreste sa fie ingropat "Aice pe-aproape,
In strunga de oi,
Sa fiu tot cu voi,
in dosul stanii,
Sa-mi aud canii", bocetul funerar realizandu-se din suierul vantului, din sunetele fluierelor, din plansul, "cu lacrimi de sange", al oilor. Fluierele, de fag, de os, de soc, trei, numar frecvent in eposul popular, redate in balada printr-o enumeratie in paralelism, vor rasuna in bataia vantului, pe o gama ampla de sentimente, exprimate prin epitete cu determinare verbala:

"cu drag", "duios", "cu foc".

Oile il vor plange si ele, savarsind in felul acesta ritualul de inmormantare de care ciobanasul este lipsit.
A doua dispozitie testamentara are legatura cu varsta prematura a mortii sale: ciobanasul este un tanar nelumit, care nu a parcurs toate momentele esentiale ale existentei, identificate, ca la mai toate popoarele, si de conceptia populara romaneasca, in nastere, casatorie si moarte. Disparitia sa violenta si prematura il lipseste de cel de al doilea moment al ciclului existential si, in credintele vechi romanesti, un om care nu si-a implinit destinul pamantean nu are liniste dupa moarte, cu efecte malefice asupra celor ramasi in viata. De aceea, in balada se insereaza si un obicei popular, intalnit in majoritatea regiunilor locuite de romani. Acesta consta
numarea a doua ritualuri arhaice, cel al mortii si cel al nuntii, de aici derivand obiceiul nuntii simbolice a mortilor tineri, inca necasatoriti: fetele sunt imbracate in rochie de mireasa, iar baietilor li se face brad de nunta. in "Miorita", ritualul acesta se transforma intr-o grandioasa alegorie a mortii ca nunta, care, in fapt, desavarseste integrarea ciobanului in ritmurile eterne ale naturii. Singuratatea sa nu va fi vegheata numai de obiectele si de fiintele apropiate muncii sale, ci si de elementele universului: intr-o natura-biserica de extensie cosmica, soarele si luna I ii vor tine cununa, muntii-preoti il vor veghea in eternitate, stelele-faclii vor fi totdeauna J prezente deasupra mormantului. Imaginea creata de alegoria mortii ca nunta, alcatuita dintr-o suita de comparatii, epitete, metafore si personificari, este de o mare complexitate si constituie apoteoza ciobanului moldovean in fata mortii: "Iar tu de omor
Sa nu le spui lor.
Sa le spui curat
Ca m-am insurat
Cu-o mandra craiasa,
A lumii mireasa;
Ca la nunta mea
A cazut o stea;
Soarele si luna
Mi-au tinut cununa,
Brazi si paltinasi
I-am avut nuntasi,
Preoti, muntii l mari,
Paseri lautari,
Pasarele mii
Si stele faclii!"
                 Nuntirea instituie un axis mundi magic, pentru ca sufletul ciobanasului, va continua sa existe si dupa moarte, intr-o viziune panteista, inglobat in obiecf personale ale celui disparut si in elementele naturii: fluierele, astrii, muntii, brazii, paltinasii. Astfel de spatiu antropizat conserva energiile primordiale, facand ca amintirea tanarului sa ramana vie in mintea urmasilor.


Ca urmare, nunta cu moartea, reprezentata printr-o dubli» alegorie, a vietii si a iubirii, este magica, avand rolul de a transfigura moartea, de a o integra intr-un ciclu natural. Neavand puterea de a se opune fenomenului entropie ce destrama ansamblul material al fiintei, ciobanasul supravietuieste doar in forma imateriala, spirituala. Se intalnesc aici reminiscente ale unor credinte stravechi, dupa care sufletul este nemuritor, numai | corpul fiind supus ocultatiei. Moartea ciobanasului este o scurtcircuitare a simturilor, o : eliminare a lumii vizibile si o integrare in lumea invizibila, existenta dintotdeauna.

Prin moartea I sa, ciobanasul se desprinde de hainele efemere ale existentei terestre, se esentializeazf:_ trec-dincolo, in fond efectueaza o calatorie regresiva in spatiul atemporal, mitic.
Ultimul motiv, al maicutei batrane, inchide balada, in cele mai muiu umtre variante, printr-o cautare dramatica a celui disparut, nesfarsita, fara sorti de izbanda. Mama universala, nascatoare de trup, ancorata numai in materialitatea fiintei, dovada ca portretul pe care i-l face ciobanasului este exclusiv fizic, maicuta batrana nu intelege ca transcenderea ciobanasului nu-i suprima decat forma fizica, fara a-i sublima existenta sa eterna. Remarcabil este insa acest motiv prin imaginea artistica pe care o creeaza. Figura mamei se constituie intr-un portret dinamic, in miscare, rezultat din succesiunea de verbe la gerunziu, asezate la I sfarsit de vers si generand o rima de vocale inchise si de consoane surde, ca un bocet mut:

"Maicuta batrana
Cu braul de lana,
Din ochi lacrimand,
Pe campi alergand,
Pe toti intreband
Si la toti zicand..."

Este o durere ce se comunica tuturor si din care izvoraste un portret fizic al ciobanasului de o frumusete clasica, un portret-peisaj, eternizat in culorile pure ale elementelor naturii:

"Mandru ciobanel
Tras printr-un inel?
Fetisoara lui,
Spuma laptelui;
Mustacioara lui,
Spicul graului;
Perisorul lui,
Pana corbului;
Ochisorii lui,
Mura campului".

Suita de metafore este edificatoare pentru sensurile profunde ale integrarii in natura pe care le subliniaza balada: ciobanasul are trasaturi fizice carora le corespunde cate un element al naturii si, in final, il vedem integrat deplin spatiilor vaste ale acesteia, campului si boltii de deasupra. Culorile contrastante ale portretului, "spuma laptelui", "pana corbului", asaza o blanda lumina pe chipul ciobanasului, de o rara frumusete, cum numai poporul roman o poate concepe. "Maicuta batrana
Cu braul de lana" nu trebuie sa afle niciodata ca la nunta lui "a cazut o stea", cunoscandu-se semnificatia populara a caderii unei stele; nici ca s-a insurat cu "a lumii mireasa", echivalentul metaforic al mortii. Ei i se va transmite de aceea o
varianta atenuata a alegoriei, numai ideea unei nunti de basm, "Cu o fata de crai,
Pe o gura de rai", eliminandu-se simbolul mortii si metaforele esentiale ale acestei secvente poetice.

Din punct de vedere stilistic, balada constituie o perfecta adecvare a formei artistice la un continut de idei de exceptionala valoare filozofica si estetica, semnificatiile profunde fiind potentate de alegorii, personificari, metafore sau metafore dezvoltate, de fluenta versurilor si de melodicitatea rimei imperecheate sau a monorimei. Personificarea oitei nazdravane reprezinta o transcendere a granitelor timpului catre o perioada arhaica, in care magia era un modus vivendi in triburile si in comunitatile umane din vremea basmelor.

Dramatismul nu exista in planul poemului decat in masura in care universul fizic este considerat cel real: el este doar o parte insa a nefizicului, existand separat, incluzandu-l pe primul. Ierarhia multiversului, presupunand sfere concentrice, consacra pamantul ca infern, loc al experimentelor carnii perisabile, neinlocuibile, supuse degradarii ireversibile. Importanta pentru ciobanas devine nu trairea, ci moartea eliberatoare de chinul trairii, ce il inalta la un alt statut, asa cum Dionis din nuvela lui Eminescu scapa de gravitatia apasatoare. Trairea este chinul cel mai obsesiv la care un om poate fi supus: in legendele indienilor americani, zeii Trickster condamnasera omul la munca grea a pamantului si la procreatie, suplinindu-i nemurirea cu existenta bolilor. Ciobanasul sare, avant la lettre, peste etapele chinuitoare ale vietii, acceptand moartea violenta in schimbul trairii monotone. La el, toate etapele vietii se comprima, la infinit, in ceremonia de trecere pe taramul de dincolo, prin spargerea barierelor lumii materiale.


Ca urmare, moartea Iui se transforma intr-o poveste eroica, a ascenderii pe treptele superioare ale existentei, moartea fiind o incercare de transcendere a omenescului. Din acest motiv, el nu este suparat pe cei doi potentiali ucigasi (nici nu a murit inca, lucru subliniat de potentialitatea lui "Si de-a fi sa mor"), ei nefiind decat instrumente ale destinului. Pentru a supravietui, omul trebuie sa infrunte moartea, sa o considere un pericol real, sa o intreaca. Finalul poemului lasa o portita de scapare, el a murit, dar nu a murit in acelasi timp, totul este privit la modul ireal. El va muri daca va trebui sa moara: toate celelalte, bogatia, puterea, obiectele, nu mai conteaza, pentru ca protagonistul se ia la intrecere cu moartea.

Prin eliminarea aparentei materiale, pastorul se inalta si, de aceea, "Miorita" este epopeea transcenderii spatiului si timpului, prin imaterializare, prin necoborare Ia stadiul de daimon, mentinandu-si matrixul prin forte antientropice compensatoare.

Alte referate romana, dar Necategorisite

loading...





Politica de confidentialitate