Limbajul poetic este rezultatul utilizarii particularizate a tuturor resurselor stilistice si prozodice oferite de limba, cu scopul producerii de efecte artistice si estetice. "Limbajul poetic, spune Wolfgang Kayser, se caracterizeaza prin capacitatea sa de a evoca imagini. El nu formuleaza pareri, nici nu rezolva probleme, ci evoca o lume intr-o plenitudine obiectuala. Deoarece nu se refera, ca orice alt limbaj, la o obiectualitate existenta in afara limbii, ci mai degraba abia o creeaza el insusi, va folosi toate mijloacele lingvistice care ii pot fi de folos in acest scop."

Limbajului poetic ii sunt caracteristice ambiguitatea si deschiderea, crearea de conotatii multiple care sa ofere numeroase posibilitati de receptare si de interpretare, de proiectare a textului poetic dincolo de el insusi.

Cum este si firesc, problematica limbajului poetic atrage in mod inevitabil discutia asupra stilului artistic si, de fapt, mai intai asupra stilului in general. Materialul folosit pentru constructia discursului poetic este oferit de compartimentele limbii: fonetic, lexical, morfologic si sintactic, care isi combina in chip particular formele de exprimare, rezultand ceea ce se numeste stilul individual al operei literare sau, prin extensie, al unui poet, al unui curent literar, al unei epoci.

Definirea notiunii de stil presupune, de altfel, o anume evolutie istorica. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. style, lat. stylus, cu sensul "condei, compozitie".

in poetica traditionala insemna modul de exprimare scrisa sau orala, cu insistenta, indeosebi in clasicism, pe cateva trasaturi derivate din modul de intrebuintare a elementelor limbii: corectitudine, claritate, inclusiv moduri de selectare si de intrebuintare a limbii, stilul clasic, sublim, mediu, temperat, vulgar. in epoca moderna, stilul se defineste prin opozitie cu cel din perioada clasica, prin celebra maxima a lui Buffon: "Ie style c est l homme meme" ("stilul este omul insusi"). Teoria moderna defineste stilul ca o trasatura a individului in sine, ca o expresie a originalitatii. Stilul isi are radacinile in modul de manifestare lingvistica a omului modern (F. de Saussure, K. Voessler), avand ca atare premisa originalitatii. Nu exista o limba generala, afirma K. Voessler, ci numai graiuri individuale. Pe acest temei, se inregistreaza mai multe moduri de percepere a notiunii de stil: stilul ca abatere, stilul ca adaos si stilul ca fenomen de selectare a faptelor de limba.

Stilul ca abatere de la norma uzuala a limbii reprezinta cea mai veche conceptie stilistica, intalnita inca in "Poetica" lui Aristotel:

"Faptul de a fi altfel decat in vorbirea comuna are darul sa inlature banalitatea", conceptie preluata si dezvoltata de Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso, J. Mukarovsky. Critica stilistica, observa Leo Spitzer in 1928, "se intemeiaza pe postulatul ca fiecarei emotii, mai exact fiecarei abateri de la starea noastra normala ii corespunde, in camp expresiv, o abatere de la intrebuintarea lingvistica normala; si viceversa, ca o abatere de la limbajul uzual e un indiciu al unei stari psihice neobisnuite. O expresie lingvistica particulara este, pe scurt, reflexul si oglinda unei conditii particulare a spiritului".

Stilul ca adaos, conotatie de continut afectiv si expresiv la o comunicare, a fost sustinut de Charles Bally, iar in critica literara romaneasca de Tudor Vianu. in "Arta prozatorilor romani" (1941) Vianu separa expresia tranzitiva, de comunicare, de elementul reflexiv, reprezentand aportul subiectiv la expresia tranzitiva a celui ce scrie sau vorbeste. "Stilul este expresia unei individualitati", mai precizeaza Tudor Vianu.
Stilul ca exercitiu de alegere a faptelor de limba in functie de mesaj si de atitudinea auctoriala este poate cea mai potrivita definitie, exprimand conceptia integratoare a fenomenelor lingvistice complexe care se exercita in constituirea formei expresive a poeziei. Stilul devine astfel un fenomen de interferenta, elementele fonetice, lexicale, morfologice si sintactice, chiar elementele grafice ale textului, iar in exprimarea orala gestica, mimica, tonalitatea fiind subordonate unui concept integrator, intentionalitatea comunicarii. Este vorba, deci, de un mod de alcatuire interna a elementelor comunicarii, in functie de intentionalitate, de viziune, de mesaj, de specificitatea acestuia. Stilul este astfel un proces de selectie a elementelor lingvistice si de combinare a lor, dar implica mai mult decat expresia lingvistica semnificativa, cuprinzand referinte si la instantele comunicarii, integrandu-i intr-o relatie complexa pe producatorul mesajului literar si pe receptorul acestuia.



In poezie, limbajul isi exercita functiile sale principale, poetic-estetica si emotiv-expresiva (alaturi de celelalte, conativa, fatica, referentiala, metalingvistica), prin care se distribuie atentia creatorului asupra celor doua componente esentiale ale actului artistic: mesajul poetic transmis si atitudinea creatorului asupra continutului respectiv, fapt ce impune un proces de selectie si de structurare a resurselor lingvistice.
Pe aceste coordonate de producere a discursului, stilul beletristic denota cea mai mare complexitate de organizare, atat in continutul si in specificitatea textelor literare, care pot fi epice, lirice si dramatice, poeme, schite, nuvele, romane, comedii, memorii, cu diverse titluri si subtitluri, cat si prin variabilitatea expresiva a mijloacelor de realizare artistica. Stilul beletristic este persuasiv, propunandu-si atragerea receptorului (a lectorului) in spatiul comunicarii, trasaturi fundamentale in acest scop fiind sugestivitatea si verosimilul. Cuvintele sunt folosite indeosebi cu functia lor conotativa, avand ca scop crearea imaginii artistice, prin care se obtine sensibilizarea lectorului.


In acest scop, nivelul fonematic al limbii se impleteste in mod frecvent cu nivelul prozodic, in realizarea accentului, intonatiei si ritmului, si mai ales in crearea figurilor de stil "fonetice": aliteratii, repetitii, asonante, contraste sonore. Stilul beletristic, aflat, cum spune Dumitru Irimia, "in permanenta stare «conflictuala» intre norma functionala si norma individuala" (s.a.), introduce practic totalitatea registrelor stilistice, fonetisme arhaice, regionale si populare, interferente cu cele din limba comuna. in acelasi timp se constata absenta de regula a fonetismelor caracteristice altor limbi.

La nivel lexical, stilul beletristic, atat in poezie, cat si in proza, se caracterizeaza printr-o mare varietate a vocabularului, inregistrandu-se o frecventa sporita a cuvintelor din fondul principal lexical, la care se adauga si arhaisme, regionalisme, argotisme etc, pentru realizarea culorii locale si a atmosferei mediilor. Se practica o extensiune semantica, prin dezvoltarea sinonimiei, a polisemiei termenilor lexicali, prin "sfaramarea, prin metafora, a «granitelor» semantic-lexicale dintre campurile semantice ale vocabularului".

in plan morfologic si flexionar, "specificul stilului beletristic intre celelalte stiluri este dat de: - inscrierea flexiunii in sfera ampla a limbii nationale; - desfasurarea ampla a flexiunii; - convertirea sensurilor gramaticale in componente ale semnificarii."

(Dumitru Irimia). Astfel, se remarca prezenta vocativului la grupul nominal, a unei sugestive flexiuni verbale, prin folosirea ampla a marcilor de persoana si de timp, cu valori stilistice extrem de expresive: prezentul liric, prezentul narativ, prezentul
istoric, prezentul etern, imperfectul, timp al determinarii si al eternitatii naturii (in descrierea vietii naturii, la Sadoveanu, de exemplu), perfectul simplu, ca timp narativ predominant, perfectul compus, "timp al despartirii" (George Calinescu), mai mult ca perfectul, prin care se suprapun planurile narative ale trecutului. Un loc aparte il au marcile exprimarii eului liric, predominanta persoanei I a pronumelui personal si a verbului, folosirea adverbelor deictice, angajarea dialogului cu persoana a Ii-a, in imn, oda, satira, epistola.

La nivel sintactic, stilul beletristic este deschis tuturor orientarilor sintactice, stilului direct si indirect liber, prin folosirea tuturor imbinarilor sintactice si a cvasitotalitatii felurilor de subordonate.


In sens mai larg, se vorbeste de stilul unui gen literar, epic, liric, dramatic, elegiac, meditativ, de un stil national, ca totalitate a elementelor unei entitati psihoetnice, de stilul reflexiv, de stilul unei epoci sau al unui curent literar, clasic, romantic, baroc, realist, expresionist, avangardist.