Formele de reproducere lingvistica a discursului implica notiunea de stil. Materialul folosit pentru constructia discursului este oferit de compartimentele limbii: fonetic, lexical, morfologic si sintactic, care, in functie de perspectiva narativa asupra evenimentelor, de particularitatile vocii narative, isi combina in chip particular formele de exprimare, rezultand ceea ce se numeste stilul individual al operei literare sau, prin extensie, al unui scriitor, al unui curent literar, al unei epoci.

Definirea notiunii de stil presupune, de altfel, o anume evolutie istorica. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. .style, lat. stylus, cu sensul "condei, compozitie".

In poetica traditionala insemna modul de exprimare scrisa sau orala, cu insistenta, indeosebi in clasicism, pe cateva trasaturi derivate din modul de intrebuintare a elementelor limbii: corectitudine, claritate, inclusiv moduri de selectare si de intrebuintare a limbii, stilul clasic, sublim, mediu, temperat, vulgar. in epoca moderna, stilul se defineste prin opozitie cu cel din perioada clasica, prin celebra maxima a lui Buffon: "le style c est l homme me"me" ("stilul este omul insusi"). Teoria moderna defineste stilul ca o trasatura a individului in sine, ca o expresie a originalitatii. Stilul isi are radacinile in modul de manifestare lingvistica a omului modern (F. de Saussure, K. Voessler), avand ca atare premisa originalitatii. Nu exista o limba generala, afirma K. Voessler, ci numai graiuri individuale. Pe acest temei, se inregistreaza mai multe moduri de percepere a notiunii de stil: stilul ca abatere, stilul ca adaos si stilul ca fenomen de selectare a faptelor de limba.

Stilul ca abatere de la norma uzuala a limbii reprezinta cea mai veche conceptie stilistica, intalnita inca in "Poetica" lui Aristotel:

"Faptul de a fi altfel decat in vorbirea comuna are darul sa inlature banalitatea", preluata si dezvoltata de Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso, J. Mukarovsky. Critica stilistica, observa Leo Spitzer in 1928, "se intemeiaza pe postulatul ca fiecarei emotii, mai exact fiecarei abateri de la starea noastra normala ii corespunde, in camp expresiv, o abatere de la intrebuintarea lingvistica normala; si viceversa, ca o abatere de la limbajul uzual e un indiciu al unei stari psihice neobisnuite. O expresie lingvistica particulara este, pe scurt, reflexul si oglinda unei conditii particulare a spiritului".

Stilul ca adaos de continut afectiv si expresiv la o comunicare a fost sustinut de Charles Bally, iar in critica literara romaneasca de Tudor Vianu. in "Arta prozatorilor romani" (1941) Vianu separa expresia tranzitiva, de comunicare, de elementul reflexiv, reprezentand aportul subiectiv la expresia tranzitiva a celui ce scrie sau vorbeste. "Stilul este expresia unei individualitati", mai precizeaza Tudor Vianu.

Stilul ca exercitiu de alegere a faptelor de limba in functie de mesaj si de atitudinea auctoriala este conceptia integratoare a fenomenelor lingvistice complexe care se exercita in constituirea formei expresive a unei opere literare. Stilul devine astfel un fenomen de interferenta, elementele fonetice, lexicale, morfologice si sintactice, chiar elementele grafice ale textului, iar in exprimarea orala gestica, mimica, tonalitatea fiind subordonate unui concept integrator, intentionalitatea comunicarii. Este vorba, deci, de un mod de alcatuire interna a elementelor comunicarii, in functie de intentionalitate, de viziune, de mesaj, de specificitatea acestuia. Stilul este astfel un proces de selectie a elementelor lingvistice si de combinare a lor, dar implica mai mult decat expresia lingvistica semnificativa, cuprinzand referinte si la instantele comunicarii, integrand intr-o relatie complexa producatorul mesajului literar si pe receptorul acestuia.

Intre cei doi poli ai comunicarii artistice, specifica stilului beletristic, intre narator si cititor in cazul prozei, se interfereaza modurile de reproducere a discursului, disociate de teoria literara in stil direct, stil indirect si stil indirect liber, in functie de care se constituie dialogul sau monologul (monologul auctorial al autorului omniscient si monologul interior, ca discurs launtric al personajului, convorbire cu sine insusi).

La origine, dialogul este un produs al stilurilor orale, ca variante ale folosirii limbii in comunicarea orala, disociata in stilul conversatiei si in stilul beletristic. Stilul conversatiei se exercita in trei variante: conversatia curenta (neutra), conversatia oficiala (solemna) si conversatia familiara. in sfera literaturii se inscrie stilul oral beletristic, specific in primul rand creatiei populare, in basm, balada, doina, zicatoare, proverb, dar si creatiilor culte, a caror caracteristica dominanta este oralitatea, cum este cazul operei lui Ion Creanga. in creatiile populare stilul beletristic se suprapune, in buna masura, limbajului popular, cum spune Dumitru Irimia, in "Structura stilistica a limbii romane contemporane", printr-o "interdependenta dintre structura literaturii folclorice si modalitatea orala de constituire si circulatie (cand are loc recrearea textelor), pe caracterul specific popular al imaginii, al relatiilor dintre fictiune si realitate, al participarii afective a creatorului (si povestitorului), si al implicarii ascultatorului (destinatarului) in desfasurarea naratiunii (basm, legenda, snoava etc.)" (s.a.). Oralitatea stilului este, in aceeasi masura, o caracteristica si a literaturii culte, caracterizata prin folosirea expresiilor idiomatice, a proverbelor si a zicatorilor, prin dizolvarea granitelor dintre fictiune si realitate, prin implicarea cititorului in desfasurarea actiunii cu ajutorul unor formule de adresare, prin dativul etic, printr-o gestica si mimica presupusa.

Vorbirea directa (discursul reprodus) se interfereaza cu vorbirea indirecta, luand uneori forma stilului indirect liber, in cart. povestitorul isi asuma si rolul personajului, alternand planurile narative si discursul luand forma monologului auctorial omniscient.

Prin vorbirea directa, naratorul introduce in spatiul literar un dialog purtat anterior, folosind verbele spunerii: a zice, a spune, a intreba, a raspunde, uneori a striga, a tipa, a murmura, a racni, a ingana. Exista si o strategie a spunerii, vocea narativa putand incetini ritmul povestirii, prin repetarea acestor veibe, alteori dinamizand-o, prin suprimarea lor.



In stilul indirect dialogul este reprodus prin transformarea enunturilor vorbirii directe in propozitii subordonate verbelor zicerii, numite si declarative.


Ca tehnica a enuntului, vorbirea directa presupune folosirea dialogului, a semnelor de punctuatie de tipul exclamarii, semnului de intrebare, a vocativului, vorbirea indirecta introduce vocea naratorului, care se deosebeste de vorbirea directa prin folosirea propozitiilor incidente, separate prin virgule de context. Vorbirea directa se desfasoara la persoana intai, cea indirecta la persoana a treia.
Pe aceste moduri de reproducere a discursului, stilul beletristic, fie in poezie, fie in proza, denota cea mai mare complexitate de organizare, atat in continutul si in specificitatea textelor literare, care pot fi epice, lirice si dramatice, poeme, schite, nuvele, romane, comedii, memorii, cu diverse titluri si subtitluri, cat si prin variabilitatea expresiva a mijloacelor de realizare artistica. Stilul beletristic este persuasiv, propunandu-si atragerea receptorului (a lectorului) in spatiul comunicarii, trasaturi fundamentale in acest scop fiind sugestivitatea si verosimilul. Cuvintele sunt folosite indeosebi cu functia lor conotativa, avand ca scop crearea imaginii artistice, prin care se obtine sensibilizarea lectorului.


In acest scop, nivelul fonematic al limbii se impleteste in mod frecvent cu nivelul prozodic, in realizarea accentului, intonatiei si ritmului si mai ales in crearea figurilor de stil "fonetice": aliteratii, repetitii, asonante, contraste sonore. Stilul beletristic, aflat, cum spune Dumitru Irimia, "in permanenta stare «conflictuala» intre norma functionala si norma individuala" (s.a.), introduce practic totalitatea registrelor stilistice,- fonetisme arhaice, regionale si populare, interferente cu cele din limba comuna. in acelasi timp se constata absenta de regula a fonetismelor caracteristice altor limbi.

La nivelul lexical, stilul beletristic, atat in poezie, cat si in proza, se caracterizeaza printr-o mare varietate a vocabularului, cu frecventa sporita a cuvintelor din fondul principal lexical, la care se adauga si arhaisme, regionalisme, argotisme etc. pentru realizarea culorii locale si a atmosferei mediilor. Se practica o extensiune semantica, prin dezvoltarea* sinonimiei, a polisemiei termenilor lexicali, prin "sfaramarea, prin metafora, a «granitelor» semantic-lexicale dintre campurile semantice ale vocabularului".

in plan morfologic si flexionar, "specificul stilului beletristic intre celelalte stiluri este dat de: - inscrierea flexiunii in sfera ampla a limbii nationale; - desfasurarea ampla a flexiunii; - convertirea sensurilor gramaticale in componente ale semnificarii."

(Dumitru Irimia). Astfel, se remarca prezenta vocativului la grupul nominal, a unei sugestive flexiuni verbale, prin folosirea ampla a marcilor de persoana si de timp, cu valori stilistice extrem de expresive: prezentul liric, prezentul narativ, prezentul istoric, prezentul etern, imperfectul, timp al determinarii si al eternitatii naturii (in descrierea vietii naturii, la Sadoveanu, de exemplu), perfectul simplu, ca timp narativ predominant, perfectul compus, "timp al despartirii" (George Calinescu), mai mult ca perfectul, prin care se suprapun planurile narative ale trecutului. La nivel sintactic, stilul beletristic este deschis tuturor orientarilor sintactice, stilului direct si indirect liber, prin folosirea tuturor imbinarilor sintactice si a cvasitotalitatii felurilor de subordonate.


In sens mai larg, se vorbeste de stilul unui gen literar, epic, liric, dramatic, elegiac, meditativ, de un stil national, ca totalitate a elementelor unei entitati psihoetnice, de stilul reflexiv, de stilul unei epoci sau al unui curent literar, clasic, romantic, baroc, realist, expresionist, avangardist. Stilul romantic al lui Victor Hugo presupune, de pilda, mari desfasurari de forte, alternari ale timpului sacru cu timpul profan, proiectia pe mari intinderi a actiunii, in timp ce stilul realist este obiectiv, greoi, actiunea desfasurandu-se in intervale mari de timp, cu decoruri restrictive si relatii sociale aglutinante. Unii scriitori, de exemplu Mihail Sadoveanu, folosesc, alaturi de elemente realiste, note de fantastic, proiectand actiunea pe un fundal cuprinzator, actiunile oamenilor fiind in corelatie cu divinitatea, cu semnele cosmice, cu miscarea vremii.


In teoria literara mai noua un all concept literar, scriitura, tinde sa substituie termenul traditional de stil. Elaborat de critica literara franceza, prin Roland Barthes, Jacques Derrida si teoreticienii de la revista "Tel Quel", termenul "scriitura" tinde sa includa intr-o sfera mai larga de reprezentare pe acela de stil. Roland Barthes identifica in scriitura "nu un ideolect personal (ca stilul, pe vremuri), ci o enuntare (si nu un enunt) pe care, strabatand-o, subiectul joaca diviziunea, dispersandu-se, aruncandu-se piezis pe scena paginii albe."

Scriitura (din fr. ecriture), este un termen complex, inteles ca un reper socio-lingvistic intr-un dat temporal si socio-istoric. Scriitura este un sociolect, un dialect social specific: "in orice forma literara isi face loc alegerea generala a unui ton sau, daca vreti, a unui ethos. Tocmai aici scriitorul se individualizeaza in mod clar, pentru ca pe acest teren se angajeaza. Limba si stilul sunt date care preced ca niste antecedente orice problematica a limbajului; limba si stilul sunt produse naturale ale Timpului si ale persoanei biologice. Dar identitatea formala a scriitorului nu se stabileste decat in afara normelor de gramatica si a constantelor de stil, acolo unde continutul scris, adunat si inchis mai intai intr-o forma lingvistica perfect inocenta, va deveni in cele din urma un semn total."

(Roland Barthes, "Gradul zero al scriiturii").