GROTESC. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. grotesque, it. grottesca, "capricios, ridicol", derivat fiind din grotta. La inceput, grotescul a insemnat ornamentul descoperit in pesteri, fiind oarecum fantastic. Mai tarziu, termenul a inceput sa capete alta semnificatie, devenind caricatural si fantastic. Don Quijote, luptand cu morile de vant, este un personaj grotesc, adica ridicol. Notiunea a fost folosita pentru a defini un nou curent literar, barocul, manierismul. Grotescul pune in evidenta toate imperfectiunile realitatii, incoerentele, umbrele, opunandu-le aticismului, realitatii perfecte. in grotesc exista un "suras amestecat cu oroare", asa cum il defineste unul dintre teoreticienii lui, Wolfgang Kaiser. Romanticii conserva grotescul in opera lor, pentru ca este un simbol al animalitatii existente in om. Victor Hugo, in "Cromwell", face distinctia intre categoriile diacronice ale grotescului:

"grotescul antic este timid si cauta intotdeauna sa se ascunda... Din contra, in gandirea modernilor, grotescul [...] exista peste tot; pe de o parte el creeaza slutenia si ingrozitorul, pe de alta, comicul si bufonul. Th. Gautier face o prezentare a principalilor scriitori baroci si burlesti in "Les grotesques".

Pornindu-se de la o reprezentatie a lui Chiarelli, "La masquera e ii volto", se pun bazele teatrului grotesc, ce tinde sa ridiculizeze tarele lumii burgheze. Dtirenmatt, Ionescu, Beckett scriu teatru absurd, ce incearca sa stabileasca rolul omului in lume, iar tragicul este inlocuit cu grotescul.

Grotescul din "Craii de Curtea-Veche" rezida in conservarea unor existente in care timpul este pierdut inutil, prin experiente nesemnificative in plan general-uman.


Prin aceasta determinare a unei temporalitati greoaie, fiintele se degradeaza in mod ireversibil. Unele figuri de stil pun in evidenta modelul de barbat famelic, tipul neclasic, dominat de sentimente negative:

"«Ah!» zise Pirgu lui Pasadia, facandu-si privirea galesa si glasul dulceag... cred ca n-ai sa ma faci sa astept mult inca aceasta sarbatoare a tineretelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! Si eu, beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce intristatei adunari lacrimi fierbinti, luandu-mi in cuvinte miscatoare, ramas bun de la in veci neuitatul meu prieten."

Mateiu Caragiale are afinitati cu romanticii tenebrosi, cu Baudelaire, Poe, cu Urmuz, contemporanul sau, iar imagini ca acelea create in roman pot fi intalnite la pictorii Goya, GrUnewald, Breugel. Pentru omul normal, ele starnesc frica. Potrivit articolului "Vrajitoarea" al lui Brian P. Levack, din "Omul baroc", coordonat de Rosario Villari, "Dintre toate figurile baroce, vrajitoarea era cea mai temuta. Motivele acestei frici nu erau imediat evidente...Frica era atat de mare, incat teologii, oamenii legii si medicii au scris tratate urmarind in acelasi timp demascarea si incurajarea persecutarii ei".



Prin urmare, prototipul feminin al Penei Corcodusa apartine unui bestiar medieval, stiindu-se ca vrajitoarele erau, in general, recrutate dintre femeile sarace si urate sau batrane. Spatiul de mahala al capitalei devine loc de manifestare a poftelor demonice, perpetuand in vremurile moderne decadenta fanariota, prezentata si in "Princepele", romanul lui Eugen Barbu.