COMPOZITIE. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din lat. compositio, insemnand "asamblarea, unirea mai multor elemente intr-un tot".

Reprezinta modul de organizare a unei opere artistice, in cazul literaturii - a operei literare. in filozofia fenomenologica moderna (Kayser, Ingarden), se mai numeste si constructie, implicand ideea de arhitectura a operei. Compozitia poate fi lineara, relatand faptele istorice in desfasurarea lor cronologica, ca in "Iliada", sau dislocata, precum in "Odiseea".

Compozitia mai impune ordinea cronologica a faptelor, ritmul si motivarea lor. S-au incercat sistematizari ale notiunii de compozitie, cele mai cunoscute fiind ale lui E. Muir (romanul de actiune, romanul-drama) si Roger Caillois (clasificari dupa volumul operei, dupa relatiile autorului cu opera, dupa raportul opera-autor-om). PROLOG. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. prologue si inseamna "preambul"; mai poate insemna o simpla introducere sau o prefata a unei carti. Se folosea, pana in secolul trecut, pentru a desemna partea introductiva a unei piese. La Sofocle, prologul angaja foarte mult personajul principal; la Euripide, el marca sfarsitul unei tragedii. Doua prologuri sunt celebre in "Faust" de Goethe, din cer si de pe pamant. Prologuri au in piesele lor si Moliere, Ben Jonson, Hebbel, Schiller. Un prolog-dedicatie fulminant la adresa "stralucitilor luceferi ai videlor" introduce si Nicolae Filimon in romanul "Ciocoii vechi si noi".


in "Lostrita", prologul configureaza scenariul fabulos in care se proiecteaza drama lui Aliman, aceea de a fi situat la granita dintre doua taramuri, unul fantastic, ireal, cu emergente in vremea de altadata, si celalalt prozaic, banalizat, al comunitatii arhaice a satului, incarcate de superstitii, de interpretari eronate ale unor fapte ce ies din sfera cunoasterii profane.


Prin urmare, puntea de legatura intre cele doua lumi este realizata de apele primordiale, ale raului Bistrita, percepute anarhic de lumea aflata la un stadiu minor al constiintei:

"Nicaieri diavolul cu toata puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. Ia felurite chipuri: de la luminita care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit la adanc, pana la fata suie care se scalda in vuitori si nu-i decat o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece."

Faptul ca pot exista fiinte cu puteri supranaturale sau apartinand altei ordini a firii ii infricoseaza pe sateni, de aceea ei decreteaza ca apa Bistritei este stapanita de cel Necurat, de spirite, demoni malefici, figurati prin denumiri si formule consacrate de vorbirea populara, pseudonime care evita, din tematoare superstitii, denumirea directa a diavolului, "nagoda", "pestele naibei", "Necuratul".

Legendele, incredibile prin prezentarea unor fapte ireale, sunt singurele ce pot exista la acest nivel al mimesisului. Imposibilitatea de a intelege metamorfoza fiintelor atemporale ii arunca pe oameni in taramul vrajilor si al fricii instinctuale. Incapabili sa stapaneasca puterile ascunse, oamenii satului nu vor realiza semnificatia si importanta ritualica a aruncarii din final a lui Aliman in apele involburate ale Bistritei.