Miron Costin face, in "Capul al saselea. De numerile neamului acestor tari si de port si de limba graiului, de unde au luat, asijderea si de tunsura, carei sa afla si aemu la prostime pe supt munte, lacuitorii ce santu si de lege crestineasca, de unde au luat", un demers sustinut de patrundere in tainele trecutului, pentru a identifica petele albe de pe harta istoriei si a descifra fenomenul originii popoarelor, in primul rand a poporului roman:

"Mare dovada neamurilor, din ce radacina si izvor santii, numile care au si in de la sine si la alte tari straine si macara ca nici un neam nu ieste in toata,lumea sa aiba numai un nume, ci unile dispre capetile cele dintai a vreunui norod stapanitoare, alte nume santu di pre locuri, de unde santu incepute,"multe di pre cetati mari, multe de pre ape vestite..."

. Dupa cum se observa, caracteristica stilului cronicaresc este anuntarea imediata a temei dezbatute, prin situarea substantivului definitoriu, generic, in prim-plan, nearticulat, cu multe determinari nominale, verbul fiind intalnit, dupa modelul limbii latine, abia la urma. Argumentarea continua aluvionar, uneori intr-o stare de incertitudine, pe mai multe cai, cautandu-se dovezile ce demonstreaza o anumita filiera etnogenetica. Exista, pentru fiecare popor, cate un "izvor" din care se desprind evenimentele istorice si toate celelalte caracteristici definitorii. Miron Costin le numeste, sub semnul metaforei, "capetile cele dintai ale unui norod stapanilor".

Numele unor popoare provin de la cetati vechi, ale altora de la ape vestite. Fiecare proba semantica sau materiala constituie dovezi importante in istorie, uneori decisive pentru identitatea si existenta unui popor.

Pe acest criteriu, cronicarul stabileste cu eleganta, confirmand simplitatea adevarurilor fundamentale, originea poporului roman:

"Asa si neamul acesta, de carele scriem, al taralor acestora, numele vechiu si mai direptu ieste ruman, adica ramlean, de la Roma."

Dintr-o data se ajunge radacina ancestrala a poporului roman, la cetatea de pe Tibru, a lui Romulus si Remus. Numele noului popor provine "de la discalicatul lor de Traian".

Multi dintre autohtoni s-au retras in fata stapanirii nou venite, cautand refugiu in domurile silvane sau montane:

"au traitii in rjiunti, in Maramoros si pe Olt", dar amprenta romana nu se lasa asteptata, pentru ca toti acestia, "inca mai bine muntenii decat moldovenii", precum si cei din Ardeal, isi numesc tara lor "rumaneasca", dovada cea mai convingatoare a unitatii de neam si de limba ce se vrea demonstrata. Dintr-o data avem imaginea unui popor mare, traitor in regiuni geografice apropiate, asemanatoare ca relief: Ardealul, Muntenia si Moldova.
Miron Costin infirma astfel numele date de straini romanilor - "vlah" ori "vloh", "valios, valascos, olah, volosin" - originea poporului roman venind de la Roma (sau de la "Ram", cum se spunea in limba romana veche). Cronicarul are o previziune surprinzatoare, aceea ca numele pe care si strainii il vor da romanilor va lua, mai tarziu, o singura forma: "ruman".

Pentru prima data se afirma, in scrierile vechi, ca limba romana este unitara, aceeasi in diferitele provincii romanesti, fapt argumentat de Miron Costin iarasi cu mare simplitate:

"Cum vedem ca, macara ca ne raspundem acum moldoveni, iara nu intrebam: «stii moldoveneste?», ce «stii romaneste?», adeca ramleneste."

Numele cel vechi este "un temei neclatit", care "din radacina nu sa muta", in ciuda faptului ca strainii pot sa atribuie poporului roman si alte nume. Cronicarul demonstreaza astfel ca limba romana se trage din limba latina si ca, desi se afla in continua schimbare, nu isi pierde aceasta radacina esentiala. Miron Costin anticipeaza, in chip surprinzator, si numele firesc al tuturor acestor tari ale romanilor traitori in diverse locuri: Tara Romaneasca, afirmand unitatea romanilor de pretutindeni, caracterul de popor puternic, adevar stiut inca din Evul Mediu, dovada fiind si raspunsul pe care il dau romanii de oriunde in momentul in care sunt intrebati din ce natie provin:

"Si asa ieste acestor tari si tarai noastre, Moldovei si Tarai Muntenesti, numile cel direptfl de mosie, ieste ruman, cum sa raspundu si acum toti aceia din tarile unguresti lacuitori si muntenii tara lor si scriu si raspundu cu graiul! Tara Romaneasca."



Fragmentele de cronica din manual cuprind secvente narative si descriptive care ilustreaza arta literara a lui Miron Costin. Mai intai o scurta istorisire despre Mihai-Voda, "acel vestit intre domni, inca bine neasedzat dupa moartea Mihnei-voda", dar care obtine o rasunatoare victorie la Calugareni, in anul 1595. Stirile despre invazia tarii de catre turci sunt redate intr-un limbaj arhaic, avand putere evocatoare:

"Vadzandu tara cuprinsa de turci, singur au nazuitu la Bator domnul Ardealului, si au trimis soli si la imparatul nemtascfl, dandu-i stire ca, cuprindzindu Sinan-pasea Tara Munteneasca, pre lesne va putea sa supuie si Ardealul".

Naratiunea, avand numai rol informativ, este concisa, schitand in cateva randuri situatia politica din intreaga zona amenintata de invazia otomana.
Desi este vorba de cronica Moldovei, Miron Costin este constient ca, in situatia respectiva, Muntenia constituie o piatra de hotar in oprirea hoardelor pagane. Cronicarul remarca ajutorul pe care crestinii si-l dau in momente de cumpana:

"Dat-au Bator indata osti intr-agiutor lui Mihai-voda, vadzandu ca sa apropie de dansul focul. Si durandu-i inima si pre munteni pentru mosiile sale, in putina vrame s-au stransfl si intaiu au impinsu ostile lui Sinan-pasea di pen orase si apoi la Giurgiuu au statut si la razboiu de fata Mihai-voda cu Sinan-pasea."

Dupa intamplarea nefericita de la Calugareni, cand a cazut de pe cal in mocirla Neaj Iovului, Sinan-Pasa a scapat si de la Giurgiu in chip rusinos, fugind peste Dunare cu o luntre mica, fapt consemnat de cronicar cu subtil umor.
Fragmentul urmator ilustreaza arta portretului in cronica lui Miron Costin. Personajul supus atentiei este Stefan Tomsa, caruia ii construieste un portret din faptele lui infricosatoare, din modul in care vorbeste, din aspectul fizic, conturat in cuvinte putine, insa extrem de sugestive. Stefan Tomsa este un domnitor sangeros, trasatura care ii domina intreaga domnie:

"Domniia lui Stefan-voda Tomsea, cum s-au inceput in varseri de sange, tot ase au trait."

Anecdoticul ingroasa aceasta latura negativa a unui caracter sangvinar:

"Ave un tigan calo, ce sa dzice pierdzatoriu de oameni, tigan gros si mare la trup."

Replica acestui tigan este comica si terifianta in acelasi timp:

"«S-au ingrasatii, doamne, berbecii, buni sintu de giunghiat». Stefan voda rade la ceste cuvinte si daruia bani tiganului."




In aceasta secventa autorul paraseste atitudinea obiectiva a cronicarului: el intervine moralizator in text, condamnand intreaga categorie a tiranilor, a caror domnie se bazeaza pe frica:

"Ce cum a tuturor tiranilor, adeca varsatorilor de sange, la toate tarale in lume urata este stapaniia, asea si a lui Tomsea-voda. [...] Si hiecandu unde este frica, nu incape dragoste. [...] Fericiti sintu aceia domni carora tarale slujescfl din dragoste, nu din frica, ca frica face uraciune, si uraciunea, caru de tardzau, tot izbucneste."

Stefan Tomsa este un om de o cruzime nestapanita, omorandu-i pe toti boierii care complotasera impotriva lui, in timp ce-i mustra cu vorbe care se voiau comice:

"Sa nu te ierte Dumnedzau, cu cel cap mare al tau."



Portretul se incheie prin enumeratie, in chip de concluzie, cu trasaturi morale zugravite in linii groase; Stefan Tomsa este "mare varsatoriu de sange, gros la rare" si prostatec, catu ii parea ca ieste asea bine..."

.
Vasile Lupu, personajul central al cronicii lui Miron Costin, este asezat intr-o lumina stralucitoare:

"Fericita domniia lui Vasilie voda, in care, de au fostu candva aceasta tara in tot binele si bivsug si plina de avutiie, cu mare fericiie si traganata pana la 19 ani, in dzilele acestii domnii au fostu".


Voda, prea increzator in oameni, nu observa complotul ce se tese impotriva lui. Stefan Gheorghie logofatul are "fata scornita de mare mahniciune", pentru ca "giupaneasa" lui era bolnava, si de aceea cere voie voievodului sa-si ia ramas bun de la ea. Totul se dovedeste a fi insa un siretlic, pentru ca "indata, fara nemica zabava, ca acela cu grije", si nu cu hie ce grije", au purces indata de olac si intraceiasi zi au sosit la Bogdana, la satul sau supt munti. Si amu era oastea ungureasca toata, cu Chimini Ianas, pe potici si oastea munteneasca la Rabna cu Diicul spatariul".