In doua nuvele ale sale, "Tinerete fara de tinerete" si "Les trois graces", Mircea Eliade transpune in schema epica o viziune originala asupra nemuririi si tineretii: el porneste de la ideea ca odinioara, in illo tempore, omul era pur, neconstrans de vicisitudinile vietii, intotdeauna tanar, dar ca, printr-un accident, atributele nemuririi au disparut si, o data cu ea, si capacitatea fiintei umane de a avea o viata eterna. in "Les trois graces" nemurirea pierduta devine posibila, undeva, intr-o Europa comunista, ca prin miracol, prin cercetarile doctorului Tataru, care descopera sau mai bine zis redescopera serul care controleaza dezvoltarea nelimitata a celulelor corpului .uman, regenerandu-le la nesfarsit.

Cancerul, crede doctorul Tataru, este o explicatie care ar putea veni in sprijinul acestei ipoteze: in aceasta teribila maladie, celulele se multiplica cu o nemaipomenita viteza, dar mecanismul initial, de regenerare controlata si necesara, este uitat, astfel ca organismul, in loc sa se insanatoseasca, sufera de o hiperinflatie de celule si moare. Informatia care permitea regenerarea este pierduta pe drum, este, intre altele, inca unul dintre acele adevaruri originare care s-au pierdut. Nuvela "Tinerete fara de tinerete" propune alta varianta de intinerire, pe cale energetica, in care cele doua planuri ontologice, virtual si concret, se confunda intre ele, personajul principal, Dominic, nemaistiind in final daca ceea ce i s-a intimplat, intinerirea, este ceva real sau a fost doar un vis al unui om in varsta care mai vrea, inca o data, sa elimine aceasta neputinta specifica a batranetii.

Se ilustreaza aici o alta idee, cu aparente explicatii stiintifice: omul este asemenea unui sistem energetic, de putere joasa, aflat in echilibru, prin nenumarate legaturi, cu mediul inconjurator. Dar, ca o baterie care se descarca treptat, prin utilizare continua, si corpul omenesc, la randu-i, pierde energia initiala cu care a fost inzestrat, ajungand, in cele din urma, la extinctie, cand totul este epuizat. I-ar fi necesar un surplus energetic, care sa compenseze epuizarea treptata a fiintei. in nuvela, suplimentul de energie folosita pentru intinerire, enorma, este adus, din intamplare, printr-un fulger infricosator, in timpul unei furtuni. Ciudat este faptul ca Dominic, eroul povestirii, traieste, o data cu avatarurile tineretii, si o regresiune in timp, catre o memorie ancestrala, venindu-i in minte cuvinte din limbi de mult disparute si imagini ale unor ere revolute. De fapt, Mircea Eliade ilustreza epic doua modalitati de a obtine nemurirea, una in "Les trois graces", pe cale chimica, precum la vechii alchimisti din Evul Mediu, folosita si de Simone de Beauvoir in romanul "Toti oamenii sunt muritori", si una pe cale energetica, in a doua nuvela, "Tinerete fara de tinerete".

Titlul romanului Simonei de Beauvoir "Toti oamenii sunt muritori" avertizeaza si asupra unui neajuns al imortalitatii, intalnit si in "Luceafarul" eminescian, acela ca nemurirea sa devina o imensa povara a singuratatii. La indieni, nemurirea se obtine tot pe cale energetica, prin metempshihoza, transferul sufletului dintr-un corp in altul facand posibila trairea mai multor vieti, pana la linistea finala, obtinuta in cele din urma, dupa atatea avataruri, dorita cu ardoare. Karma, destinul care urmareste pe cel supus reincarnarii, face sa arda viata dupa viata, in cautarea unui echilibru.


In nuvela "Tinerete fara de tinerete", Dominic, profesor ratat de limbi orientale, este lovit in plin, in crestetul capului, de trasnet, pe o strada din Bucuresti, in apropiere de Mitropolie. Nimic deosebit pana aici, dar amanuntele care pledeaza pentru miraculos se aglomereaza dupa o logica nestiuta: desi impactul este de o forta teribila, omul nu moare si, transportat la spital, incepe, in mod ca totul bizar, sa intinereasca. Cele doua fatete ale universului, real si ireal, se intrepatrund, iar viata Iui devine vis, el nemaistiind care sunt limitele intre cele doua taramuri. Miraculosul este evident cand imprejurarile incep a se limpezi: doar in locul in care fusese plouase, la o distanta de cativa kilometri, asfaltul ramasese uscat.

Rejuvenescenta prin energie aduce in prim-plan caracterul divin al focului: focul, care alcatuieste universul in cea mai mare proportie, apartinea zeilor. Adus oamenilor de Prometeu, el este utilizat in scopuri profane, dar adevarata natura a lui scapa cunoasterii comune. Fulgerele de energie sunt esenta zeilor: stapanul zeilor din Olimp, pentru a ajunge la Danae, inchisa de tatal ei intr-un turn, se transforma in ploaie de aur. Ploaia de aur este asimilata insa cu focul, cu energia pura. in confruntarea lui Fat-Frumos din basmele romanesti cu zmeul cel urat, cei doi se transforma in pere de foc, continuand lupta intr-o forma diferita. Nu este de pus la indoiala puritatea focului, singura forma de energie in totalitate unitara, care presupune forta de necontestat; nu este de mirare ca anticii asimilau focul cu unul dintre elementele primordiale ale lumii, existand inaintea apei, pamantului sau aerului, relativ recente in istoria universului. Sarbatorile focului sunt raspandite pe o scara larga in lume: cele mai cunoscute sunt sarbatorile solstitiului de vara, in ajun, pe douazeci si trei iunie, sau chiar in ziua respectiva, pe douazeci si patru. Norvegia avea aceste sarbatori legate de zeul Balder; focul alunga bolile la vite in Norrland, in foc era aruncata o ciuperca otravitoare, Baeran, pentru a se putea combate puterea trolilor si a altor duhuri rele. in Belgia, obiceiul de a se aprinde focuri nu mai este pastrat in marile orase, ci doar la sate, pentru a se izgoni zmeii. Locuitorii din Tara Galilor aveau datina de a arde lemn de diferite esente, iar in Valea Glamorganului se rostogoleau la vale busteni aprinsi.

Focuri se pot vedea si in vechile tinuturi locuite de celti, inainte de Ziua Tuturor Sfintilor (numita si Halloween la occidentali), in noaptea de treizeci si unu octombrie, laolalta cu ritualuri si cantece (numite hogmany in vechea Irlanda, insotite de strigatul Hoggunaaa!). in vaile Sieg si Lahn, din Germania Centrala, butucul purificat avea proprietati benefice, Christbrandul protejandu-i pe cei din casa de fulgere.
Explicatia sarbatorilor focului este simpla: in semnificatiile lor cele mai adanci, se incerca prin aceste practici sa se imite revolutia Pamantului in jurul Soarelui. Acesta era simbolul busteanului care se rostogolea la vale, in Glamorgan. Focul avea, de asemenea, efecte purificatoare; mai tarziu, in Evul Mediu, exista in unele locuri proba focului, prin ardere pe rug: cel care supravietuia flacarilor se credea ca spune adevarul, in timp ce pacatosii piereau, pedepsiti de Dumnezeu. Tot Evul de Mijloc e plin de o cumplita vanatoare de vrajitoare. Fumul degajat de focuri era benefic, el ajungand la nori, inabusind vrajitoarele. Taranii slavi trageau cu bucati aprinse inspre norii cu grindina, pe unde se banuia ca umbla vrajitoarele, rostind imprecatii in acelasi timp. Dusmani ai oamenilor erau si vampirii, alte fiinte malefice pe care focul trebuia sa le combata: traind doar noaptea, ei se hraneau cu sangele victimelor, fiind incendiati de razele solare. Druizii, preoti celtici, care isi conservau credintele transmitandu-le pe cale orala initiatilor, credeau ca, aruncand figurine in foc, puteau scapa lumea de vrajitoare si de alte fiinte terifiante. Se considera ca ei avea uputerea de a declansa furtuni si de a-i vindeca pe cei raniti.

Rolul mitic revitalizant al focului este reluat in "Tinerete fara de tinerete".

Dominic nu numai ca nu dispare, dar reintinereste, o data cu dobandirea unei extraordinare memorii, ce transgreseaza in timp, mergand mult inapoi, in ere revolute. Eliade porneste aici de la regresia memoriei in illo tempore, memorie pastrata de-a lungul generatiilor, scoasa la iveala in nuvela de un soc puternic, Memoria ancestrala a omului este conservata la nivelul inconstientului, prin complicate mecanisme genetice, fiind in mod obisnuit latenta, ascunsa in adancurile firii; doar persoanele cu perceptii care trec dincolo de granitele timpului au aceste imagini care pot scoate la iveala o alta realitate. Conditiile in care se petrece imortalizarea presupune o tehnica adecvata a gradarii:

"ploaia care il intampinase de cum iesise din gara si care ameninta sa devina torentiala"; "explozia luminii albe, incandescente"; "ploaia il lovea salbatecita".

Nu este o zi oarecare, ci chiar Noaptea de inviere, in spatele unei biserici. Intrarea intr-o alta realitate este cea imediat urmatoare mortii sale: aude voci care se mira de extraordinara sa rezistenta, mai ales pentru un corp ca al lui, ars in proportie de cincizeci la suta. Mirarea devine si mai mare cand se constata ca trupul nu este al unui om de saizeci de ani, ci al unui tanar. Ateroscleroza de care suferea si care il impiedica sa se realizeze profesional, sa devina sinolog, este si ea disparuta. E un fenomen inexplicabil pentru o lume in care imbolnavirile frecvente sunt litera de lege, fenomen ce vizeaza anormalul, imposibilul. Ceea ce se petrece dupa aceasta intamplare de rasunet este bulversant: un profesor francez, specialist in dermatologie, soseste pentru a analiza cazul, Dominic este luat in atentie de Siguranta, fiindca cercetari de felul acesta, pentru a stabili rolul fulgerului in regenerare, erau facute si in Germania nazista. Personajul dobandeste capacitati intelectuale surprinzatoare. Capacitatea de invatare devine infinita, Dominic reusind sa cunoasca intr-un timp relativ scurt mai multe limbi straine, dovedind o memorie de elefant. Ajunge un fel de geniu, diferit de studentul care in urma cu douazeci si sase de ani isi luase examenele cu bile albe, dar esuase total in realizarea unor lucruri menite a-l scoate in evidenta, cum ar fi descifrarea originala a cantului XI din Purgatoriu. Acum, faptul acesta devine posibil, creierul sau lucrand cu o viteza uluitoare. Nu intamplator starea pe care o are imediat dupa lovitura de trasnet semnifica o vindecare totala, semanand cu o eliberare, cu o purificare, similara trecerii prin Purgatoriu. De fapt este eliberarea din carcera existentei umane, cu toate slabiciunile si starile de anxietate corespondente. El devine, prin vindecare, superior, transcende limitele umanitatii comune: transformarile la care este supus sunt descoperite cu uimire de catre cei din jur, muschii ii devin puternici, ca ai unui barbat tanar. Versuri care altadata ii scapasera din memorie devin acum clare, chiar unele foarte de demult, poeme de Ungaretti, Ion Barbu si Dan Botta. Medicii descopera ca mai existase un caz ca al lui, cel al unui pastor elvetian, care, la fel, fusese lovit de fulger, dar ramasese mut, fara efecte deosebite, desi mai traise multi ani. Procesul de regenerare urmeaza, in cazul lui Dominic, cai putin obisnuite: chiar si dintii vechi incep sa-i cada, fiind inlocuiti de altii noi. Visele pacientului sunt, la randul lor, ciudate, de o simbolistica evidenta, precedand regenerarea propriu-zisa: era pe o strada din Piatra Neamt, intalnind fostii sai elevi, asa cum aratau ei in urma cu foarte mult timp, dar care acum nu il mai recunosteau. imbinarea de real si ireal prefigureaza o existenta cu totul noua, in care nimic nu mai este ca inainte. Dezvaluirea miracolului produs are loc treptat, fara anunturi prealabile: ochii sunt urmatorii care se supun acestui neobisnuit proces, dobandind o senzorialitate deosebita, relevandu-i o noua fata a lucrurilor. O lume noua, vazuta prin ochii unuia care a fost resuscitat, trezit cu energie la viata. Chiar daca nota pe care o simte este putin melancolica:

"Sei la donna che passa
Comme una foglia
E lasci agii alberi un fuoco d autunno".

Minunea care vine sa impresioneze este cea a imortalitatii, care eludeaza realul tocmai prin faptul ca se produce undeva unde lucrurile neobisnuite sunt excluse, intr-un oras oarecum provincial, Bucurestiul, cu multimea de fotografi care asteapta pe stradutele invechite de vreme, cu micii burghezi care plimba cainii in dupa-amiezile pline de soare, intr-unui din parcurile pline de verdeata, sau cu masinile legatiilor straine care asteapta nesfarsit interminabilele sedinte ale celor din Corpul Diplomatic, terminate cu o partida de golf sau cu una de inot. in aceasta lume in care nu se intampla nimic, apare deodata ceva iesit din firesc, ceva cu totul inexplicabil, insanatosirea unui om lovit de fulger. intamplarea nu devine publica, este stiuta doar de un corp restrans de medici, dar este suficienta pentru a deschide o poarta a irealului. Afara, lumea obisnuita isi urmeaza cursul, la fel de nestiutoare si de bonoma in comportament.
Antinomia dintre cei doua laturi ale lumii este ireversibila: una cu cohorta sa de anormali, trecand prin timp fara oprire, vesela in orice moment, fara griji, cealalta trudind din greu pentru atingerea unei relative stari de fericire sau a ceea ce fee numeste fericire, daca aceasta stare exista cu adevarat. Desigur, prima lume este cea plina de atractii, cea care promite totul, fara limite, orice dorinta devenind realizabila. Cea de-a doua este stearsa in comparatie cu prima, impovarata de grijile existentei, cu razboaie in care mortii nu se mai trezesc la viata, cu cersetori care nu se transforma, precum zana cea buna din poveste, intr-o fata de frumusete orbitoare sau un print frumos. in a doua dintre aceste lumi, Dominic este un domn respectabil, domnii in varsta fiind respectati in primul rand ca urmare a numarului de ani pe care ii poarta. Denumirea de Venerabilul, pe care i-o dadusera studentii si colegii de cancelarie de la liceul "Alexandru Ioan Cuza" din Piatra Neamt, este un semn al distinctiei, dar totodata si al trecerii lui Dominic prin lumea profesorala, incovoiat de ani, cu o tristete profunda, generata de neinteresul pentru ceea ce altadata il pasiona, intr-un fel coplesit de responsabilitatea de a educa generatiile de tineri, care il saluta respectuos ca pe unul care si-a facut datoria, dar cu care nu poti angaja o discutie vesela din cauza ireversibilitatii procesului de imbatranire prin care trece. Fostii discipoli il parasesc, se muta in alte orase, iar el, care altadata era in centrul atentiei, devine ignorat, poate din cauza batranetii sau poate din cauza eliminarii de pe scena pe care o impune aceasta respectabilitate. Disparitia treptata din atentia tuturor este de fapt cea impusa de restrictiile varstei: cel care, odata tanar, era in stare sa scrie opere pe care le-ar fi apreciat insusi Iorga, cu puteri care l-ar fi facut sa strabata lumea in lung si lat, este supus acum degradarii fizice, intelectuale, ramolismentului, silit sa iasa cat mai putin din casa, sa se miste din ce in ce mai putin, constient de propriul sfarsit, facand gesturi pe care nici el nu si le poate explica. Patetismul acesta al existentei este general, vizandu-i pe toti cei care au destinul marcat in mod esential de un sfarsit inexorabil. O perioada trista a vietii oricui, bantuita de dulci aduceri aminte, de melancolii de om in varsta care nu poate incepe din nou, de o cruda si neclintita fatalitate. O perioada in care rememoreaza, cu tristul sentiment al ireversibilitatii timpului, iubiri de altadata, vremuri apuse, cu moliciunea omului care deapana amintiri la gura sobei, obosit de prea multa viata, consolat de faptul ca a trait ca in povesti. in cea de-a doua lume, cea in care intra, el este un batran tanar, la care varsta nu este tradata prin infatisare, si ameninta a ramane asa pentru totdeauna, cu o capacitate fizica debordanta si una intelectuala iesita din comun. Dominic Matei, profesor de latina si italiana la un liceu din Piatra Neamt, in varsta de saptezeci de ani, este acum un om cu o varsta aparenta de treizeci. Aceeasi precautie este necesara si in cazul acesta: ca si Eufrosina din "Les trois graces", Dominic trebuie sa scape acum de cei mult prea curiosi, de agentii Sigurantei, care il considera legionar, scapat cumva in timpul rebeliunii. Viata este ciudata cateodata: cel care venise din Piatra Neamt sa se sinucida, coplesit de perspectiva imbatrinirii, este ales de nestiute puteri secrete pentru a reintineri intr-o maniera radicala. Modul in care se face aceasta alegere, in care actioneaza acestea ramane necunoscut. Astfel de forte sunt o prelungire a irealului, niste semnale care vin de dincolo de lume, pentru a smulge pe cate unul din ea, pentru a-l folosi drept pion intr-un joc neinteles.
Perceptia personajului asupra universului este acum schimbata, realizata prin intermediul noilor simturi, revitalizate, imaginea revelata lui Dominic de mediul inconjurator fiind in consecinta diferita; observatia scriitorului inregistreaza chiar detalii comice: tanar fiind, hainele vechi nu ii mai stau bine, nu il mai incap, sunt gata sa-i crape pe trupul aproape atletic. Frumusetea lumii, adevarata ei frumusete, care scapa omului in varsta, cu simturile adormite, ii apare din nou pregnanta. O lume in care fiecare imagine este vie, amplificata pana la maximum de simturi, in care exista o revelatie in fiecare apus de soare, in fiecare plimbare in parcuri pline cu frunze ruginite sau pe fiecare alee a unei case cu pereti grosi de piatra, de o istorie intunecata sau misterioasa. Nu e o lume vazuta ca prin ceata de pe un pat oarecare de spital, pe jumatate inert, cu picioarele incremenite, in care singurele gesturi sunt cele anemice, vlaguite. Dar, in acelasi timp, intalnirea cu lumea il situeaza la o oarecare distanta: el este un altul, are o dubla personalitate, in el s-a produs o dedublare, cele doua fatete vizand o data vechiul personaj, batranul care nu mai avea forta?, si alta data tanarul care s-a trezit din morti precum pasarea Phoenix. Vechile amintiri, preluate de el, conservate intr-un album cu poze care se ingalbenesc la trecerea timpului, devin vii, se preschimba in dilatate prelungiri in trecut, de o deosebita intensitate. Dar imaginile acestea nu.mai fac parte din noua lui biografie, el fiind acum un altul, schimbat fata de ceilalti, un perfect necunoscut care trebuie sa-si inceapa o noua viata, fara nici o legatura cu cea veche.
Ruptura realitate-irealitate este puternica: Siguranta il considera un fost sef legionar, care isi mascheaza tentativa de evadare din tara cu o poveste despre inviere in urma impactului cu un fulger. Confuzia este extrem de puternica, personajul fiind incapabil de a deosebi ceea ce este adevarat de ceea ce este fals: chiar experientele erotice devin oarecum de nedecelat, fiind vazute de el ca visuri. Ideea vietii ca vis este extrem de accentuata in cazul sau: lumea inconjuratoare nu este perceputa decat prin intermediul simturilor si al mintii. Miracolul nu este insa acceptat de catre cei de la politie, care nu lucreaza cu lucruri fantastice, ireale, ci cauta pentru fiecare eveniment o explicatie corespunzatoare. Poate este vorba si de acea exacerbare a simturilor, care dau o perceptie a lumii mult diferita pentru un om tanar decat pentru unul mai in varsta, ale carui celule nervoase au fost distruse treptat, in furtuni ale varstelor, la fel cu acea eliminare a senzatiilor puternice, imperceptibile de catre analizatori tociti, cu prelungiri care nu le asigura buna functionare. Aceasta acuitate a simturilor, marita la maximum, este prezenta si in planul memoriei: el percepe, in stare onirica, realitati care nu pot fi invatate decat din carti, "aveam impresia ca visez in timpul somnului; mai precis, visam ca invat, ca, bunaoara, deschid in vis o gramatica, parcurg si memorizez cateva pagini, sau rasfoiesc o carte..."

.

Este vorba de o lume care se reveleaza in vis, mult mai puternica si mai reala decat in realitate. O memorie ancestrala, care, eludand portile timpului, se deschide ca o cronica, fara a se mai efectua procesul de transfer necesar in astfel de cazuri, fara dictionare, fara studii in biblioteca, fara nici unul din acele obositoare conditii necesare invatarii obisnuite. Memoria ancestrala preexista in fiecare dintre fiintele umane, dar ea iese la suprafata doar in cazuri extreme, adica foarte rar. Intrat intr-o lume in care nimic nu mai este cunoscut, evenimentele iau o alta turnura: forte de dincolo incep a-l dirija, astfel ca se trezeste, fara a face nici un efort, recitand in "chineza, asa cum nu o cunoscuse niciodata", la fel de usor cum ar fi recitat texte "in limba latina sau limba italiana veche".

Straturile memoriei vin dintr-un centru comun de cunostinte, ce nu au nimic de a face cu predecesorii, un fel de biblioteca imaginara, in care se inregistreaza nu se stie cum si pentru ce toate gandurile care au trecut vreodata prin mintea muritorilor.


Este o regresiune in timpul mitic, insotita aici de o scoatere la suprafata a acelor timpuri. Oniricul este granita care desparte cele doua zone ale lumii; revelatiile au loc cel mai adesea in timpul somnului, deoarece atunci se produce incidenta, conectarea celor doua spatii separate. Starea de somnambulism nu mai poate fi decelata de starea de veghe, totul amestecandu-se intr-un vartej ametitor, in care nu se mai distinge nimic.

Este relativitatea care nu permite a distinge cu mare acuratete ceea ce este in jur, precum la filozofii chinezi, Sun Tze de pilda, care afirma ca omul nu poate fi sigur ca nu este un tantar care viseaza ca este om sau tantarul este doar un om care se viseaza tantar. Incognoscibilitatea universului ca atare este unul dintre principiile care stau la baza existentei umane: nu poti fi sigur ca esti doar cineva ce crede ca stie totul sau cineva care stie totul, dar in fapt nu stie nimic.

Principiul oglinzilor paralele il face sa nu mai stie pe care dintre cele doua taramuri actioneaza: daca doar viseaza ca este intinerit sau este un tanar care se inchipuie batran. Alternanta aceasta intre real si ireal este generatoare de confuzii, de situatii ciudate, cum ar fi acea hypermnezie cu legatura spre trecut care il face pe Dominic sa traiasca intr-o lume paralela, facandu-l sa invete, precum ingerul din povestirea lui Mark Twain, "Strainul misterios", carti intregi doar prin atingere. Lumea reala, departe de el, isi continua mersul: Gestapo-ul strecurase in tara mai multi agenti ca sa-l rapeasca pe reintinerit, cel lovit de fulger confirmandu-le banuielile despre existenta Ubermensch-ului postulat de Nietzsche, personaj scaldat in lumina si fulgere, care supravietuieste tuturor dezastrelor. Dominic este un personaj faimos, fiind facut sa apara pe copertele revistelor de specialitate medicala. Dar el nu are ce cauta in lumea rtila, un cobai pentru toate universitatile medicale, ravnit de puteri straine, cum ar fi cel de-al Treilea Reich. Un personaj ireal, la margine de lume, nu poate fi in acelasi timp intr-o lume banala.
Nazistii sunt cei care au emis teoriile cele mai ciudate, dar care, puse in aplicare si intelese gresit, au generat cele mai mari dezastre, stiutele holocausturi. Una., teoria supraomului, izvoraste din conceptii pastrate din vechime, mergand pana in India preantica. Un astfel de savant ticnit este Rudolf, care are teoria ca un om supus unei descarcari electrice de foarte mare intensitate nu numai ca nu moare, dar si intinereste. O idee care, in Germania fanatizata a lui Hitler, tara mistica, de un misticism ideologic fanatic, prinde viata, confirmand parca bazele teoriei ariene.
Dar timpul se grabeste parca in cazul lui Dominic, cel salvat de la o moarte inevitabila printr-un miracol ceresc. Profesorul care ii cercetase cazul dispare, moare; o data cu accidentul inscenat, in care Dominic trebuia sa moara, si operatia estetica pe care o efectueaza pentru a se indeparta orice urme ale existentei sale, el ramane sa traiasca aceasta tinerete, un simplu necunoscut pe suprafata lumii, in permanenta schimbare. Demna de luat in considerare este dedublarea la care este supus, avand conotatii biblice: fiecare dintre oameni are deasupra lui un inger pazitor, care ii analizeaza cursul destinului, luand hotararile cele mai avantajoase pentru subiect. Acest inger binefacator este o reminiscenta a acelei vremi arhaice, cand omul nu parasise inca paradisul, fiind protejat de forte divine.
Dominic, deja departe de un pericol iminent, este un mutant, o fiinta care a modificat legile evolutiei umane, pentru a deveni altceva. Daca unii mutanti erau vazuti drept niste monstri, el este o exceptie, un mutant cu puteri superioare, atat fizice, cat si intelectuale. Dominic este omul postistoric, de fapt anistoric, neafectat de trecerea timpului si de evenimentele sociale. Noua lui umanitate consta in posibilitatea de a recupera trecutul cu un simplu efort de concentrare. El are o supracunoastere, ca si cum informatiile existau aprioric in creierul sau, inainte sa le fi citit:

"indata ce citea primele randuri, stia ce va urma; fara sa inteleaga procesul de anamneza (cum se obisnuise sa-l numeasca), orice text pe care il avea in fata, daca dorea sa-i afle continutul, descoperea ca-l cunoaste".

O teorie noua, aceea ca nimic nu este nou, ci ideile se repeta, fiind scrise doar intr-o alta forma, care arata o finalitate a lumii ideilor, un caracter inchis al mintii. Ideile cu adevarat noi trebuie ca atare sa provina nu din interiorul unei lumi, ci din exteriorul ei, pentru a se elimina acea obisnuire a mintii, sablonizarea 6i. Simtul acesta nou, de a prevedea lucrurile, vine dintr-un instinct transexistential, care il face sa vada lucrurile dincolo de aparenta. Acest simt nu il insala niciodata, nici atunci cand cumpara un album filatelic cu o suma derizorie, scos de cineva din Germania si continand piese rare, care s-ar fi putut vinde cu o suma de doua sute de mii de franci. Are, de asemenea, premonitii care ii permiteau sa afle ce numar urma sa fie castigator si la ce ora intr-un anume cazino. Irealul nu are limite in timp; acesta isi pierde caracterul linear, facandu-l sa curga intr-un singur sens, fara intoarcere. Dominic, aflat in sfera irealului, priveste timpul din afara, astfel ca vede simultan si trecutul si viitorul. El are acces la acea dimensiune in care timpul nu mai devine, ci este simultan trecut, prezent si viitor, intr-o inlantuire in care cauza nu mai are legatura cu efectul. Asa cum singur recunoaste, el este o persoana care va exista peste zeci si zeci de mii de ani, un subiect capabil sa detina stiinta universala. El nu este un clairvoyant, ci un singular care are acces la o treapta de cunoastere superioara. Ramasi sa-si mane turmele pe pamant la nesfarsit sau sa-si imagineze castele de nisip, oamenii obisnuiti au fost amputati de acest simt, fara capacitate de iesire din universul concentrationar al vietii lor. Pierderea aceasta a simtului anistoric este legata de pierderea nemuririi, de refuzarea sacrului in favoarea profanului.

Principiul minimei energii actioneaza in cazul oamenilor, ca si in cazul sistemelor fizice: omul tinde spre folosirea unei minime energii, care, in cele din urma, il aneantizeaza. Lipsa de putere, de vitalitate demonstreaza ca omul nu este mai mult decat un sistem fizic, care are in plus capacitatea de a analiza universul inconjurator. O existenta banala, fara nimic care sa iasa din comun, consumata pentru dobandirea catorva bunuri trecatoare, incheiata inevitabil prin stingere.
Dominic este in schimb salvat de aceasta lipsa totala de vitalitate, el este un adult intr-o lume de copii. Un adult care nu isi poate dezvalui identitatea, dintr-o lipsa de intelegere a acelei lumi, inca nematurizata:

"Dar, spre surprinderea si marea mea usurare, am descoperit ca, in prezenta celorlalti, nu ma puteam arata asa cum eram; intocmai dupa cum, stand de vorba cu un copil, un adult stie ca nu poate comunica si, deci, nu incearca sa comunice - decat fapte si semnificatii accesibile capacitatii mentale a copilului".

De altfel, pentru a nu fi inteles de ceilalti, el imagineaza un alfabet, o limba ce foloseste vechi legi de transpunere a formatiilor etimologice, care nu ar fi putut fi descifrata decat intr-un timp foarte lung, cu ajutorul calculatorului. Capacitatea lui Dominic de a invata in vis limbi straine arata ca el se intoarce in timp, inainte de momentul Babei, spre acea realitate in care intelegerea intre oameni era posibila. De ce este ales el, profesorul de latina al unui oras insignifiant, sa fie pe o treapta superioara? Raspunsul este complicat: irealitatea tinde sa se infiltreze intr-un spatiu neexceland prin nimic, dintr-un reflex de salvare a conditiei umane, de reintoarcere initiatica. Poate tocmai pentru a da culoare unui peisaj lipsit de culoare. Sau poate ca evenimentul nu are nici o accesibilitate pentru om, inscriindu-se in acele acte insolite care strabat de la un capat la altul istoria.
Reflexul de salvare, le mythe de l eternel retour, este declansat de neexplicabile puteri misterioase, fiind o incercare de refacere a unei lumi mitice, cu istorii adevarate, o incercare de insanatosire a unei lumi, acum alcatuita din aparente neimportante, care a ingropat sub un strat de uitare, de praf, o existenta care nu se supunea legilor comunului. Dominic este o frantura dintr-un viitor indepartat intors in trecut, in acest conglomerat in care preschimbarea, curgerea dinspre trecut spre viitor nu mai este posibila, fiind aruncat din acest complicat carusel, in care dimensiunile isi pierd sensul, in universul adevarat, cel care a existat la inceputuri. El traieste avant Ia lettre conditia unui om al viitorului, care a existat odata si in trecutul indepartat, in realitatea preistorica. Ciudat este faptul ca doar trecutul si viitorul, foarte indepartate, ofera aceste transgresari, calatorii transcendente, ele fiind cele doua capete ale timpului; niciodata prezentul nu ofera raspunsuri la intrebari esentiale. Virtualitatea precosmica, haotica, neguvernata de legi, in care tot ce este cunoscut, timp, spatiu, ratiune, nu are nici un sens, este cea care a proiectat din timpul mitic spre Dominic o poarta, din motive inexplicabile: insasi intrebarea pe care si-o pune este inutila, la fel cum inutila ar fi descifrarea semnificatiei distrugerii zeilor, deoarece lucrurile fusesera stabilite dinainte. Iar zeii germani, cei supusi aneantizarii, proiectii ale acestei realitati ultime, se retrag sau sunt retrasi in acel ceva din care au venit. Astfel, dupa acest sfarsit, fiii celor defuncti le vor lua lua locul.
Dominic realizeaza ca, dincolo de miraculos, aparitia sa ar putea avea alt sens, care sa se inscrie intr-o ordine universala, sa vesteasca reinnoirea fiintei umane, adica distrugerea vechiului, pentru a lasa loc noului. Un Apocalips in varianta moderna: personaje stranii, precum contele de Saint-Germain, vin spre a-i aduce la cunostinta aceasta stire, undeva la limita credibilitatii, care figureaza redescoperirea vechilor doctrine ezoterice. Acesta, un nebun pentru restul lumii, institutor care parasise scoala pentru scopuri neclare, il vesteste despre descoperirea manuscriselor de la Marea Moarta, acele documente considerate pierdute ale scolii eseniene. Contele este un personaj la limita realului, un mesager din celalalt univers:

"Dar suntem cativa care, din 1939, stim ca existati. Faptul ca ati aparut deodata, si independent de traditiile pe care le cunoastem, ne indeamna sa credem, pe de o parte, ca aveti o misiune speciala, iar pe de alta parte, ca dispuneti de mijloace de cunoastere mult superioare celor care sunt la dispozitia noastra."

Chiar al doilea razboi mondial, pentru acest ciudat conte, are o alta semnificatie decat cea normala; este confruntarea dintre doua societati secrete de o foarte mare putere, care dirijeaza pe ascuns destinele omenirii: a Templierilor si a Cavalerilor Teutoni, care au de partea lor forte uriase, izvorate din vechile doctrine ezoterice. Semnele care vestesc schimbarea ar fi continute in vechile teorii: autorul expune aici alta viziune asupra lumii, anume posibilitatea ca cei vechi, disparutii, sa fi avut cunostinte pe care modestele informatii ale oamenilor de stiinta de acum sa nu le fi putut egala. Stiinta lor ar fi fost una ce se apropie de magie. De aici si repulsia fata de stiinta a omului postistoric, respingand o stiinta falsa sau incompleta, bazata pe adevaruri false, trunchiate, pe masura incompetentei de care da dovada spiritul uman. Cunoasterea adevarata, cea oferita lui Dominic de indecelabile forte din exterior, si cunoasterea falsa, profana, oferita omului dupa renuntarea la nemurire, sunt cele doua perspective gnoseologice contrapuse de scriitor.
Scenariul incepe sa se repete, de pilda intalnirea cu ziarista Linda Gray nu este absolut intamplatoare: irealul patrunde in lume, zguduind structurile ei cele mai elementare, inclusiv conceptiile provinciale, arhaice, pe care le are omul despre lume; in fond, Terra este o planeta situata la capat de lume, la margine de Galaxie, unde o mica fiinta, ce a pasit in lume in urma cu vreo cateva milioane de ani, isi inchipuie ca este centrul universului, ca dincolo de mintea sa nu mai poate exista nimic. Relativitatea cunoasterii este demonstrata si de aceasta intruziune a suprarealului in real, iar veriga de legatura intre cele doua lumi nu este altcineva decat Dominic. Socul pe care il poate provoca o astfel de intersectie este enorm. Eliade abandoneaza aici conceptia din nuvela "Les trois graces", anume ca nemurirea poate fi obtinuta prin mijloace chimice, stiut fiind faptul ca aceste legaturi, cele chimice, sunt de o energie relativ scazuta, incapabile a rezista factorilor nocivi din mediul inconjurator, incapabile a pastra matricea inalterabila. Unei forte destructive din exterior, raspunzatoare de degradarea organismului, ii trebuie opusa o forta pe masura. Energia, adusa printr-un mijloc special, trebuie sa mentina matricea primordiala a fiecarui organism, degradabila cu trecerea timpului. Din acest punct de vedere, intalnirea cu doctorul Monroe arata confruntarea celor doua puncte de vedere:

"Pe mine, ca biolog si gerontolog, ma intereseaza in mod special un lucru, sa impiedic proliferarea unor noi, primejdioase mituri: bunaoara, credinta ca tineretea si viata nu pot fi prelungite decat prin mijloacele pe care le utilizam astazi, mijloace pur biochimice... metoda propusa de doctorul Rudolf, electrocutarea prin socuri de un milion, un milion si jumatate de volti...

Este o aberatie!" Doctorul Monroe este unul din acei mediocrizatori, care nu admite explicatii ce depasesc limitele bunului simt, asa cum multi au existat de-a lungul timpului.
Actiunea se precipita cand intervin alti subiecti, care de data asta cunosc identitatea lui Dominic:

"- Acum cateva saptamani, la 8 ianuarie, ati implinit optzeci de ani! sopti".

Interlocutorul este, in cazul acesta, un tanar blond, corespondent la un ziar american de foarte mare tiraj, "Time Magazine".

Recunoasterea personajului de catre ziarist fusese dificila, el bazandu-se doar pe datele din articolul "Being Struck By The Thunder".

Iar noul articol, pe care el vrea sa-l scrie despre omul intinerit prin fulger, este interzis: experimentele cruciale sunt rau vazute de cei de la putere. Sau, altfel spus, irealul nu are ce cauta in profan. Sau poate oamenii nu sunt pregatiti, marea lor majoritate dand dovada de aceeasi atitudine pe care o aveau multimile atunci cand aruncau cu pietre in cei condamnati. El, individul primar si necioplit, cu gesturi venind de undeva din pesterile de piatra, a distrus ceea ce a fost bun vreodata, biblioteci, civilizatii, singura compensatie pentru asta fiind un ranjet animalic, de fiinta satisfacuta. Dominic insa, fiind o fiinta deosebita de restul lumii, chiar cel ce va rezista cataclismelor nucleare, va fi fara indoiala pizmuit de ceilalti, la fel cum Eufrosina ar fi fost de cei care i-ar fi stiut identitatea. Omul nu admite sa existe cineva oarecum diferit de el, de aceea, din acel partinitor "Fiat justitia, pereat mundi!", transgresat aici in egalitarism cu orice pret, il distruge pe cel ce nu apartine mediei, in loc de a incerca sa-l imite. Uniformizarea cu orice pret este una dintre tendintele oricarei miscari extremiste. De aceea, ziaristul, desi isi da seama de senzatia pe care ar produce-o povestea despre omul care a fost regenerat prin lovirea fulgerului, renunta, publicand in schimb un roman, ai carui actori sunt schimbati.

Intr-un joc de neinteles, intamplarea cu fulgerul se repeta, de data aceasta pentru o tanara nemtoaica, aparent fara varsta, Veronica Buehler.


Ca un fel de atentionare, un fel de semnal ca exista si alte lumi decat singura cunoscuta. Mutarea hotarelor realitatii, hotarata de nu se stie unde, ia aici alta forma: personajul in cauza incepe sa vorbeasca in sanscrita si intr-un dialect hymalaian necunoscut, fara a fi invatat vreodata acest lucru. Nemurirea virtuala este al treilea caz de nemurire imaginat de mitologiile lumii: nu este necesar sa supravietuiasca trupul, ci doar memoria, care alege un alt corp, mai tanar, mai sanatos, trecand astfel din epoca in epoca. Ea nu mai este Veronica Buehler, ci o tanara de acum douasprezece secole, Rupini, care cunostea cincizeci de mii de versete din "Sutra", indicand chiar un loc secret unde isi facuse studiile. O alta eruptie a irealului, pentru un scurt moment, caci prezenta lui este generatoare de rau, ducand la o imbatranire din ce in ce mai avansata pe masura ce crizele sale paramediumnice o transporta din ce in ce mai departe in istorie, pana in epoca de piatra.

Este o interferenta a doua zone diferite ale irealului, rezolvate prin separarea celor doi, Veronica Buehler si Dominic.
Mersul tot mai accelerat al evenimentelor nu se lasa asteptat: Dublinul este un alt punct unde irealul patrunde cu insistenta, iar mesagerii sunt din ce in ce mai stranii: Colomban, "pe jumatate chel, cu favoriti de culoarea cuprului, contrastand cu paloarea galbena a parului", care vorbeste despre metafizicieni disparuti, magicieni precum Sean Bran, doctorul Griffith, un tanar spalacit, care se intreaba retoric "Ce facem cu Timpul?", vorbind despre intinerirea unui batran lovit de fulger drept in mijlocul capului, dupa cum atesta romanul lui Jones sau articolul Lindei Gray. Aceasta Iruptie, la fel de neobisnuita precum scena in care aceste patru personaje merg pe o strada din spatele unui square, unde nu demult fusese trasnit un stejar, se pot petrece numai la capat de lume, la limita, acolo unde tesaturile realului sunt mai rare; iar Dublinul este un loc la capat de lume. Colomban sustine ca viitoarea mutatie in specia umana este fiinta nemuritoare, ce foloseste energia si nu este distrusa de ea, anume toate tipurile de energie: de la fulger si radiatii de cobalt, la bomba cu hidrogen sau atomica. Apocalipsul nuclear este in fond semnul care duce la nasterea unei noi generatii, a omului postatomic, a celui ce rezista oricarui tip de mediu, fie el radioactiv sau toxic. "Un om din linii de energie pura", care-l devanseaza pe cel format din simple filamente de molecule si atomi, dispuse intr-o relativa ordonare. Dar toate acestea raman in urma si dedublarea personajului isi urmeaza caile: ultima prezenta a lui Dominic cel reintinerit este la Nisa, unde isi sarbatoreste centenarul, in compania unei tinere suedeze, Selma Eklund. Al doilea personaj, tanarul, este scos de pe scena de aceleasi forte inexorabile care l-au propulsat pentru a face loc primului, batranul: ca si in basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", el se intoarce in locurile de altadata, in locul de origine. Si, o data cu aceasta, Irealul se retrage, cu toata cohorta de efecte si de mutatii. Nu trebuie gasita o logica a acestei reveniri la normal: schimbarea era prematura poate sau montagne russe ar fi fost ajuns la limita sa inferioara, cea de la care pornise, oferindu-i unuia dintre membrii acestei umanitati o alta viziune, spre a-l lasa in final in acelasi loc. Ultimul dintre Dominici este un personaj obosit, ajuns la capat de linie, un neajutorat supus calvarului existentei umane, nestiind daca ceea ce s-a intamplat a fost real su doar un vis, admonestat prieteneste de fostii sai amici, intr-o cafenea, in acelasi loc unde nu se intampla nimic de la inceputul nuvelei, traind cu resemnare deziluzia grandorii, nemairetinand din ceea ce se intamplase inainte decat foarte putine evenimente ce aveau sa vina: al doilea razboi mondial, Hiroshima, Armstrong, bombele cu hidrogen. La fel ca in basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", timpul se revarsa asupra lui la intoarcere, omorandu-l pe imprudentul care calcase nestiute reguli secrete. Nepatrunsul fusese mult prea mult pentru el.