Pentru Mircea Cartarescu, postmodernismul este un curent literar deja consolidat in literatura romana:

"Putem vorbi azi despre un postmodemism romanesc (privit ca o notiune tridimensionala si difuza)".

Intrarea culturii romane in postmodemism se face tarziu, incepand , cu anii 80, cand isi cauta o fundamentare teoretica si o justificare din punct de vedere diacronic. Mircea Cartarescu are convingerea ca noul curent are "o istorie si o traditie proprie, ajungand pana la originile literaturii romane, prin selectarea altor fapte literare semnificative si a unui alt corpus de texte, ignorate sau minimalizate de istoriile literare moderniste".

Pe baza acestora, el crede ca se poate elabora chiar o istorie literara alternativa, insasi critica literara eliberandu-se, la randul ei, ca si poezia, de "stereotipiile istoriilor clasice", identificate in cronologie, exhaustivitate, pseudoobiectivitate.

Criticul identifica, in continuare, semnele definitorii ale literaturii postmoderniste, "oralitatea lejera, impinsa pana la familiaritate, a expresiei, ironia si umorul, ludicul persuasiv - de la nivelul jocului de cuvinte la cel al situatiilor «dramatice» -, caracterul narativ al poemelor, care puteau evolua de la aspectul de mici anecdote pana la adevarate romane in versuri, si imagismul artificios, ca de desen animat, al textelor, pline de obiecte si personaje".



Postmodernismul contine, in formula sa artistica de maxima eterogenitate, si o intrinseca trasatura contradictorie:

"Stilul «jos», de cultura «populara», era totusi contracarat de o superpusa «comedie a literaturii», ce aducea ecouri metatextuale, distorsionate bizar, din cele mai neasteptate zone literare si culturale. Opozitiile traditionale natura
cultura, real
imaginar, epic
liric etc, erau astfel anihilate intr-un spectacol total, o feerie senzorial-intelectuala ce redescoperea, pe urmelor poetilor de la «Albatros», ale lui Dimov si Brumaru, Foarta si Dinescu, placerea fundamentala a lecturii."