"O seara Ia opera", din volumul "Poeme de amor" (1983), incepe cu un "Argument" insolit, explicand modul in care a fost creat acest poem:

"Este cunoscuta speculatia conform careia o maimuta dresata sa bata Ia masina si avand la dispozitie infinitatea timpului va reusi, la capatul a mai multe trilioane de ani, sa reproduca un sonet de Shakespeare. Poemul de fata se refera tocmai la momentul in care maimuta noastra, concentrandu-si eforturile, reuseste, de bine, de rau, sa injghebe acest sonet."

Eul liric astfel instituit recepteaza amalgamat datele realului, prin simbolul curcubeului (desprins dintr-o poezie de Nicolae Labis), intins deasupra unei statii de taxi, a WC-ului public si a chioscului de ziare:

"Sunt iar indragostit, e-un curcubeu
deasupra chioscului de ziare, statie de taxi, farmacie si WC-ului public din piata galati."

Curcubeul este, de aceasta data, "reprodus pe retina de copii faramati
reflectat de sinele verzi de tramvai
strabatute de sentimente electrice, emotii cu aburi si senzatii cu cai."

Lumea inanimata palpita, la Mircea Cartarescu, de o viata nebanuita. Curcubeul apare pe orice "patiserie-ntomnata si chiar pe bombeul pantofului meu", in timp ce "fiecare strada pare neobrazat de adevarata".

Imaginea femeii iubite seamana cu cea a unui taifun, pentru ca venirea acesteia se face "dinspre eminescu, intunecand chioscul de dulciuri si vulcanizarea cu zgomotul pe care-l face mare
cu tipatul sfasietor de jupoane, tacheti, cucoane si targoveti furouri, nervuri, sinucigasi, statii peco
stilouri kaveko".

Femeia iubita este un gigant, pentru ca vine "in jupa ei frez printre norii gri
ca si cum tramvaiele s-ar rasturna si firele de beton s-ar zgarci... ca un policandru
cu focul galben, si tandru
tandru, sucind, sucind tandru din poseta, din ruj, din batista, din oglinjoara, din maruntis, din abonament si din fese
ca orice dintre alese."

Obiectele se contorsioneaza in jurul femeii ca intr-un tablou suprarealist:

"in mercedesul galben pe care-l purtai incolacit la gat ca pe-o vulpe
erai cea mai frumoasa femeie din lume."

intreaga ei fiinta, inima, ochii, barbia, se asaza sub o tristete acaparatoare:

"tatele tale sub pulovarul bej erau de o tristete, de o langoare...
limbuta ta era trista
piciorusul tau era trist
tristi erau dintii tai albastri, buzele tale satene
boabe de lacrimi reproduceau piata galati la tine-ntre gene."

Imaginea iubitei se inscrie in aceeasi imagine suprareala a lumii, se risipeste printre obiecte:

"erai frigida printre ceasornicariile in calduri
erai noii me tangere printre cercei, brelocuri, portelanuri si talgere
erai dulce decus meum prelinsa in constiinta mea si-n haina mea de catifea
ca un scrum
erai cherchez la femme gata oricand de-un dulce bairam
de un chef desperat distrugandu-ti esofagul, stomacul, ficatul perlat
putregaindu-ti inelele, desprinzandu-ti corneea..."

. Alte personaje ciudate apar in partea a doua a poemului: Nicu Ba, "Johnny topaind in trei labe", "Unchiul Stiopa Militianul", Grigore a lui tanti Marioara, Man Carana, care avea un vapor de un metru pe sifonier, Mia Giulia si fratele ei.

Existenta poetului se desfasoara in jurul pietei Galati, a chioscului cu ziare, in jungle de beton, incat nimeni nu-si mai da seama ce se intampla intr-adevar:

"dar mai exista existenta? mai rasar stelele? mai exista orase?".

Intentia poetului este de a se infrati cu "mama Natura", de a plange in extaz "pe carapacea crabilor
in spuma, in algele baloase", de a se taia iri colti si a lasa pescarusii sa-i ciuguleasca din mana. Ziua incepe cu o salutare a ierbii, o observatie a urechelnitelor care misuna si a femeilor frumoase "la ambasador".

Soarele iese "peste vopseaua capotelor", fluturasul este intrebat cum sta cu prostata, "militienii sunt ca scosi din cutie", iar replica finala tine de un absurd total al existentei:

"mai exista primavara
mi-e greu sa gasim o phrynne
polifaga."

. Sparturile in real se fac la modul propriu: zidul de plumb din spatele blanii albastre se modifica si de acolo iese o domnisoara de plexiglas, "cea mai frumoasa femeie din lume
covarsita de lenjuri, poleieli, crotali, cai ferate, papadii, parfumuri".

intrebarea, "VOULEZ-VOUS?" declanseaza mismasul, bairamul, harcea-parcea, horinca, gavota,
ghiulul, desperarea,
umflatura, surpatura, deselarea, noada, spinarea,
banchetul, serbetul, stiletul."

Poezia continua cu insertia unei pastise dupa Ion Heliade-Radulescu, "Duetul".

Pornind de la "Un muieroi si o femeie".

Mircea Cartarescu creeaza doua personaje, MAIMUTOIUL si FEMEIA, care sustin un dialog infocat, comunicandu-si dragostea reciproca printr-o succesiune de registre poetice selectate din scriitorii premoderni pana in actualitate. La inceput limbajul este arhaizant, specific epocii in care a fost scrisa poezia originara:

"- amar da inima mea
ce poci sa mai spui»da ea
ca nu-i chip sa tie-n sine
nice vorba, nici suspine,
becisnic, sufletul meu
da cate ori n-am vrut eu
da din sufletul meu sa-l rump
si sa-l dau cui e mai scump."

Femeia, in schimb, apartine altui mediu social, folosind, in stilul epocii, in chip de jargon, o serie de interjectii:

"FEMEIA: pa, pa, pa, vu, ke, ga, di
ke, ga, di, vu, ke, zo, ni
voi sa fiu amurezata
voi sa fiu si dezmierdata
d-un hultan de beizade
cu ochi lungi de peruze
de o mutafarca
ghenecolatru sadea
pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa."




In stilul poeziei anacreontice, femeia se doreste o fire libertina, o curtezana din vremurile indepartate:

"daca-as fi o hurioara
cu cosita de eben
te-as purta ca pe-o comoara,
caigi, pana-n eden
o gheaura-n luntrea lina
care zboara prin bosfor...
caigi, fos-mu, te-nclina
peste sanu-mi rotunzior."

Maimutoiul este un haiduc din vremurile moderne, care canta doina prin livezi si doreste sa-si vada "dulcea puiculita
cu paiete de rochita
cu o fraga pe gurita."

Femeia isi aduce aminte de maretia vremurilor revolute, de "o bucolica betie" ce "inconjura pastori sagalnici si nimfele le ispitea."


Versurile se transfera de la un punct in registrul poeziei simboliste, cu o emblematica specifica:


"iubitule, mi-e groaza-n asta-seara
si chiar la tine-n brate mi-este frig
visez ca fug si ca nu pot sa strig
in sala vasta cu figuri de ceara/
stai langa mine, taci in asta seara
visez ca esti de ceara si te strang
si tu te moi si eu nu pot sa plang
in diorama cu figuri de ceara."


Maimutoiul ii doreste femeii un destin de curtezana in stilul ermetismului barbian:

"lungeste-te, cu cardinali, pe soare
la timpul ofilirii, presupus,
aprinse vai in bucle sa-ti presare
lumina arsa, stanga, de apus
fii focul de pe lupa, stea exacta
lunule balacite in ochean
triunghi adeverit, buza compacta
gest recuzat, oprit nazarean."

Zeul-maimutoi provoaca senzatii unice femeii care devine, in felul acesta, o fiinta telurica, plina de mistere blagiene, supusa legilor naturii:

"frate, cand ma cuprinzi
cu bratul tau, cu blandul, simt un zvon
din care din veac suind in trupul meu
de parca
nu om, ci zeu in brate strang
si-o rumeneala-mi urca in obraji
si patima ce-o scutura zefirul
in sanul nimfei, gales, asteptand
s-apara-n crang copita despicata
o simt si eu
asa ti-e sangele de cald, iubite."


Diatriba in care se lanseaza maimutoiul pune in scena o realitate baroca, argheziana, extrem de ciudata: in trupul iubitei se afla un heruvim bolnav, corpul este numit "hoit" si "pute", semn al degradarii lumii, insasi aripa unei vrabii, simbol al zborului, al inaltarii, fiind cuprinsa de "mii de capuse".


Revenind in cadrul de baza al poeziei, ca si cum am fi asistat pana acum la un spectacol pe scena, versurile dobandesc un aspect de sentinte cu valoare generala, adresate iubitei, care joaca rolul de alter-ego poetic:

" - stai, ajunge, lasa-le-ncolo de poezii, ca nu de vorbe proaste imi arde mie...
- pai, nu era decat nichita...
- oh, doamne, ce am mai facut din viata mea... sunt trista, dragule, vino, dragule, iata, camera s-a intunecat, blana ta luceste ciudat, am febra, simt cum mi se umfla la gat caratele..."

. Cuvintele sunt amestecate "cu scenarii si bacili", intr-o compozitie alomorfa greu decelabila. Transgresiunea realitatii se face printr-o magie a cuvintelor care isi continua frenetic caruselul rostirii:

"...priveam cum ii lucesc ochii in blana albastra
cand deodata in spatele lui se desfacu o fereastra
si femeia de lenjuri, poleieli, crotali, cai ferate, papadii, parfumuri, creme, si spume
se rostogoli cu capul inainte in lume
se lati ca un nor purpuriu peste Bucurestiul intesat de miliarde de limuzine
iar intre mine si maimutoi fumega un sentiment in ruine
- primavarateco, sateno, perdito, si fos mu
voulez-vous
VOULEZ-VOUS?".



Catre final, poezia se intoarce simetric catre imagini ale inceputului. Imaginea curcubeului se profileaza deasupra "pietei galati", a chioscului de ziare si a statiei de taxi, singurul fapt care face o nota discordanta cu intreg peisajul fiind WC-ul public si sugestia vocii auctoriale, dupa care curcubeul este artificial, "reprodus din memorie de scolari deghizati".

Femeia se naste din aceasta realitate post-industriala, intr-un sarafan, si pare sa functioneze mai bine chiar decat "un motor de gordini", efectele trecerii ei prin lume fiind neobisnuite:

"daca parul tau fugarint pare un dric aurit, cu geamuri din aripi de musca!
daca fusta ta miauna
daca genunchiul tau musca!
daca a trecut toamna si iarna vietilor noastre si am ramas doar doua centuri pelviene, albastre, suspendate in nori!".

Femeia se taraste, scapara, se descompune, zboara, este apelata cu epitetele de "galeso, apetisarito!", iar descrierea corpului are note fantaste:

"tu nu ai pierdut decat lantisorul de aur atarnandu-ti de cheotori
pe aleea circului asfaltata cu pietre scumpe...
tu nu ai decat doua, doar doua, aramii, cilibii, laconice pulpe
terminate in coada de vulpe."

Iubita mai impresioneaza prin miresmele ce le degaja, e "un fel de parfumerie", facandu-l pe iubit sa se simta "lesinat dupa sprayurile cu care te dai".

Sentimentul navaleste in mod mecanic, fiindca poetul vrea sa desurubeze "cateva lacrimi de sub ochiul tau".

Pentru iubita, toate actiunile stau sub semnul unui conditional indus:

"daca spui ca razboiul lumilor te plictiseste!
daca nu-ti mai plac prajiturile cu stafide facute de mama!
daca nu-ti mai place mutra arcurilor iesite din patul meu
si zegrasul, si pozele din liceu!
daca ma chinuiesti ca pe hotii de cai!
daca odata vroiai!... caci odata vroiai galeso, apetisanto!".


Partea a sasea a poemului face trecerea de la acest registru, al unei suprarealitati amalgamate, la o concluzie formulata in sentinte perfecte:

"Pentru artist, femeia nu-i femeie
ci mai curand ea seamana-a barbat
caci harul lui abia atunci scanteie
cand de-un suras se lasa fecundat.
Abia atunci gandirea lui adanca
ramane grea, si plina e de rod
cand luntrea i se sparge ca de-o stanca
in tandari de al rochiei izvod.
Artistul e-a domnitei lui mireasa
si-n grele chinuri naste mintea sa;
desi din carnea lui a fost sa iasa,
poemul e asemenea cu ea.
patrunde, deci, din nou in al meu gand,
sa-ti nasc copii, ce n-or muri curand."


Teme ale poeziei "O seara la opera"
. Lumea mastilor, in care, ca intr-un spectacol de opera, se perinda personaje bizare.
. Schimbarea registrului stilistic intr-un fel de inventar al stilurilor poeziei romanesti.
. Asimilarea femeii cu o fiinta mecanica, functionand mai bine decat un motor si avand toate calitatile pentru a atrage; barbatul, in schimb, este comparat cu o masinarie vetusta, cu tevi acoperite de un amestec de carpe murdare.
. Concluzia intregii povestiri se bazeaza pe o forta germinativa universala: mintea poetului se lasa fecundata de un suras al iubitei, in felul acesta nascandu-se "copii" metaforici, adevarate opere de arta care vor rezista in timp.