Mihail Sadoveanu este un maestru al artei descrierii. in operele literare natura nu e niciodata aceeasi, pentru ca scriitorii nu o "co­piaza" in cuvinte, ci o vad, o inteleg si .o descriu dupa conceptia si imaginatia proprie. De aceea se vorbeste despre natura emines­ciana, cosbuciana, sadoveniana si asa mai departe.
Pentru Sadoveanu natura este o taina: nu se infatiseaza ca o plansa, ci trebuie descoperita, semnele ei misterioase trebuie des­cifrate, iar pentru aceasta sint importanti senzorii celui care aude, vedesimte natura si imaginatia cu care strabate dincolo de supra­fete. In imparatia apelor se patrunde ca intr-un teritoriu netulbu-fat de om de la inceputul lumii; din acest motiv autorul se refera la singuratatea locurilor ("in singuratatile unui brat vechi al Du­narii").

La intrarea in aceasta imparatie graiul omenesc e parasit, Tacerea locului impune tacere oamenilor:

"Taceam si eu |i tova­rasul meu."

Oamenii imprumuta mutenia apelor. Si miscarile se incetinesc; cei doi pescari "incremenisera" ca niste, "stane".

Fiinte ale locului, ei sint infatisati in contopire cu elementele: obrazul le este invadat de "barbi salbatice" ca o vegetatie, .poarta pe chin arsita soarelui si a vantului, ochii le sint albastri precum apele linga care traiesc, si "micsorati, ca in apropierea somnului" - a unui somn acvatic si vegetal. Nimic nu razbate aici din zbuciumul a-sezarilor omenesti. Calatorii cu barca sint cuprinsi de o "lene" care fi amortise".

E toropeala celor care se lasa in voia miscarilor ador­mitoare ale naturii. Cum observam, prima parte a descrierii cre­eaza o atmosfera de tarim necunoscut care indeamna la pierderea in desisurile acvatice si in limpezimile adinei ale baltilor, la uitare. Vazul, auzul, senzatia epidermica favorizeaza intrepatrunderea dintte om si natura.

Infatisarile ei sint schimbatoare. Oamenii care privisera infio­rarea bhnda a frunzisului si tresaririle valului atins de rindunele devin martorii unui episod dramatic "din razboiul necontenit al vietii".

Deasupra apei, ca pe o scena, va incepe un spectacol ne­banuit - o "batalie . Se sugereaza metaforic privirea din umbra a unei scene luminoase:

"Priveam de la locurile noastre, printre dra­periile moi ale salciilor".




Ca in vechile spectacole dramatica in-timplare incepe cu un tipat ("tipatul lisiter) si sfirseste cu tacerea ("Se intinse liniste apor). inclestarea e mai intii sonora:

"Price-puram ca s-au incaierat dupa zgomote".

Spectacolul nu lasa timp de comentarii. "Luptatoarele" aparute "in luciul luminat" se misca fulgerator atacind cu armele lor naturale:

"cangile" ciorii si "pliscul negru si tare ca fierul al lisitei".

Strategia uluieste pe cei din barca: ei vad "un lucru minunat , cu o promptitudine de mecanism, lisita se intoarce pe spate, intr-o pozitie de neimaginat pentru o pasare. Lisita o imobilizeaza astfel si o scufunda pe vrajmasa care-i ame­ninta puii. Privitorii nu-si pot stapini un strigat de uimire. (Per­fectul simplu inlocuieste imperfectul din fragmentul initial al tex­tului, pentru a exprima actiunea instantanee si imprevizibila).

Natura sterge urma dramelor ei, cufundindu-le garca intr-un fel de uitare, inghitindu-le in nemarginirea ei eterna, astfel ineit lupta pasarilor pare sa fi fost o parere. Batalia nu mai pare neo­bisnuita pescarilor care o vad "deseori".



Prin "urmare,perspectiva se schimba, deprinderea cu pustietatile familiarizeaza pe om cu secretele intimplarii.
Cerul si apa se intrepatrund - amurgul are "unde de racoare", apa e "purpurie".


Uimeste multimea forfotitoare a vietuitoarelor: roiuri nesflrsite de ttntari, stoluri de rate, venind ca dintr-un izvor, cirduri de zbu­ratoare uriase, popoarele ae pasari, puzderia de pesti, miliardele de tfnganii, pentru ca apele sint ,/iesflrsite".

Avem un sentiment ca privirea nu poate cuprinde fluviul de vietuitoare ale Deltei, care
                                                                       
apare ca un leagan al zamislirii vietii (apa este materia primordiala " a vietii). Scriitorul are viziunea intortochelii subterane, a "cotloa-nelor ascunse", a "hrubelor" in care se adapostesc pasarile mici. Uimire produce si varietatea "bogatei" imparatii. Uneori ochiul fixeaza ca in arta filmului un plan apropiat marindu-l in forfota clocotitoare, in fierberea de plante si zburatoare; vedem o gainusa pe un fir de trestie, leznicioara linga care s-a adapostit o gisca salbatica, ciorchinii florilor liliachii de tamarix - delicata lucrare a fiecarui detaliu, in care se reflecta miscarea suverana a intregului, ingemanarea vietii cu moartea. Tarimul povesteste intreaga istorie a cresterii si a prabusirii in moarte/Imaginatia sadovemana vede miscarea milenara a naturii, nasterea insulei vii dintr-un fir de namol, dimineata speciei umane primita cu nesjirsitamirare. Toata gloria lumii a urmat legile naturii, facerea si desfacerea ei scu-fundindu-se in miluri. Dragostea, stare de gratie, este o emanatie a naturii:

"si cind ninge lumina argintie si cinta o privighetoare intr-uri boschet negru de tamarix, se desteapta ceva supraomenesc si in sufletele barbarilor acestora din balti..."

Dragostea e o im­bratisare de catre natura a spitei omenesti.