In octombrie 1961, cand Sadoveanu se topea in Vecie, lasa in urma o opera uriasa (alcatuita din peste 100 de volume, cu peste 13.000 de pagini) si monumentala in care Omul, Cosmosul si Eternitatea se intalnesc pretutindeni.

Cel mai mare povestitor-artist al nostru a fost un creator profund, care a pus viata in ecuatie cosmica si a salvat eternul intorcandu-se la tiparele originare.

Spatiul sadovenian este Moldova: o tara a varstei de aur, a carei emblema o constituie bourul alb din singuratatile muntilor; topos al unei existente ritualizate, aflata sub lumina soarelui in asfintit care le confera lucrurilor si oamenilor straluciri de icoana bizantina; tara a copilariei si a tineretii autorului, traita siib emblema tertinelor lui Dante.
Timpul sadovenian este trecutul amintirii sau marele Timp al istoriei; ambele au sensuri grave, nascatoare de melancolie, constituind, impreuna, o elegie a "trecerii".


Omul sadovenian este, la modul filosofic, "o umbra" pe care o ingroapa o alta "umbra" trecatoare, dar viata este salvata de neistovitul ritual al generatiilor.
Mai apropiat de Anatde France decat de Proust si Gide, vizionar al istoriei ca Lev Tolstoi, magic si misterios ca si Goethe si poet al naturii ca si Chateaubriand, Sadoveanu si-a castigat un loc unic in literatura noastra si s-a integrat in universalitate.

Baltagul - interferenta realului cu miticul

Aparut in 1930, romanul Baltagul este inspirat. din. balada pastorala Miorita (asa cum o arata si motto-ul: "Stapane, stapane,
Mai cheama s-un cane"), din baladele Doica si- Salga. si din mai multe mituri.
In planul real, autorul nareaza o intamplare petrecuta in spatiul montan. Nechifor Lipan - oier din Magura Tarcaului - pleaca la Dorna sa cumpere niste oi. Trecand timpul necesar intoarcerii, sotia sa Vitoria devine nelinistita si, spre primavara, porneste insotita de feciorul ei Gheorghita, in cautarea lui Nechifor. Dupa un drum lung, cu popasuri poruncite de semnele vremii, femeia gaseste osemintele celui care ii fusese sot si-i demasca pe cei doi ucigasi (Calistrat Bogza si Ilie Cutui).

Roman cu "intriga antropologica" (Calinescu), Baltagul este totodata romanul unor mari probleme existentiale:

"eterna reintoarcere" a omului la Fiinta universala, atotputernicia destinului, viata ca durata integrata marilor miscari cosmice. Roman al oierilor si al transhumantei, relevand aspectele esentiale din viata colectivitatii si ridicand personajele la proportii baladesti, Baltagul capata, prin universalitatea unor destine, dimensiuni de tragedie antica.
Din tesatura aparent simpla a faptelor, se releva un substrat mitic de mare profunzime.

 Mitul mioritic (acceptat de unii, contestat de altii) se concretizeaza in faptul ca romanul continua actiunea baladei.


In spatele naratiunii sta ideea destinului uman: autorul ridica o intamplare la rang de universalia, caci moartea este "a lumii mireasa", stapanind tot ceea ce sta, la un moment dat, sub semnul fiintarii. Rupt din Univers prin nastere, omul se reintegreaza in acesta prin moarte, pentru a-i perpetua splendida unitate: Nechifor care "s-a inaltat in soare" devine Omul universal si personaj-suma al lumii. Timpul actiunii este mitic, prezentul curgand in trecut prin pastrarea traditiei si prin existenta mereu egala cu ea insasi. Spatiul este unul inchis: numele satului (Magura Tarcaului) nu are importanta pentru ca el simbolizeaza un sat pentru eternitate, sustras timpului comun.

  Mitul soarelui (cu radacini in mitologia egipteana) ar sta, conform opiniei lui Al. Paleologu, la baza intregii naratiuni.
Motivul soarelui strabate intreg romanul, conferind oamenilor si intamplarilor o aura de sacraHtate; - prin el se realizeaza dimensiunea cosmica a iubirii, a vietii si a mortii. Soarele este Muma in sens goetheean, in care se intoarce trecatoarea alcatuire umana; sub lumina lui incepe lunga calatorie a Vitoriei care i se inchina ca in vechile ritualuri pagane. Semn al puritatii, al sinceritatii si caldurii sufletesti ("... mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta") si martor al clipei in care Nechifor a stat in cumpana cu Neantul, soarele intra in chiar destinul uman.

  Mitul marii calatorii este subinteles, lungul drum al Vitoriei in cautarea osemintelor lui Nechifor fiind o replica pamantena la marea calatorie" in care a plecat "dalbul de pribeag"; si pentru ca sufletul lui sa-si gaseasca odihna, femeia si feciorul ei cutreiera muntii, spre a implini datina: "Sa nu ramaie intre lupi; sa-l aduc intre crestini".

In lumea oierilor de pe Tarcau, "randuiala" are privilegiul de a conserva timpul, asa incat exista in roman doua timpuri: unul . concret (deceniul al III-lea al secolului nostru) si unul etern, pastrat prin ritual.
Incrancenarea pe care Vitoria o pune in tot ceea ce face pentru realizarea acestui scop, face din ea un personaj de tragica maretie, comparat, pe buna dreptate cu Antigona (Perpessicius).

Mitul crengii de aur poate fi descoperit in ultima parte a romanului: acum, Gheorghita il loveste pe Bogza cu baltagul sau (devenit "creanga de aur") pentru a prelua ceea ce ucigasul luase de la Nechifor, folosind un alt baltag (cu aceeasi functie).