Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Povestirea "Despre balta Icoanei" reprezinta un text adecvat unor exercitii explicative pentru a releva rolul instantelor narative. in tematica targurilor de provincie, a locurilor "unde nu s-a intamplat nimic", Mihail Sadoveanu surprinde si orizonturi misterioase, pline de legenda, pentru ilustrarea carora foloseste, ca in mai toate scrierile sale, o tehnica narativa subtila, cu revelatii pline de efect. in povestirea "Despre balta Icoanei", aparuta in volumul "Bordeienii" (1912), Mihail Sadoveanu anticipeaza in atmosfera provinciala valori ale timpului povestirii din "Hanu Ancutei" (1928), in ciuda faptului ca Bucurestiul nu se compara cu hanul-cetate, iar protectia personajelor impotriva agresiunilor nu se realizeaza ca in acel spatiu mitic.

Incipitul insusi propune dezlegarea unei enigme:

"Cum era Bucurestii odinioara?" si instituie o schema narativa tipica evocarii vremurilor de altadata prin povestirile mai multor naratori.

Este povestirea-cadru sau povestea in poveste, in care planurile narative se imbina telescopic, evoluand pe o linie narativa ce se retrage in final in cea initiala. Vocea narativa pare la inceput cea abstracta, auctoriala, desi timpul naratiunii cadru, perfectul simplu, individualizeaza, pe parcursul textului, un personaj narator foarte atent la detalii, cu intentia de a reconstitui imaginea veche a Bucurestiului din naratiuni conexate intr-un punct comun, fantoma din balta Icoanei. El este in masura sa uneasca planurile narative extreme, sa faca diferentierile de imagini:

"Am mai aflat apoi acolo un lucru pe care nu era greu sa mi-l inchipui si singur: ca Bucurestii de azi este un oras cu totul si cu totul altfel decat vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai ramas. Ici-acolo cate o biserica; intr-un colt al orasului modern o cladire in stilul veacului trecut, alba cetatuie care cuprindea odata multe bogatii si imbielsugata viata."

Lumea moderna si-a pus definitiv amprenta asupra realitatii lumii vechi:

"incolo, viforul vremurilor noua a ras totul; traim acum pe un cimitir; orasul nou fierbe si se zbuciuma pe vetrele risipite ale parintilor."


Primul povestitor este mos Silvestru, care intoarce timpul narativ "pe vremea Zaverei", deci pe !a 1821, evocand in culori sumbre o lume scufundata in noroaie si in negura, aducand aminte de strada incetosata din "Casa intunericului", de Charles Dickens, sau de tablourile descrise de James Joyce in "Ulise": "Cand pornea vant de primavara si se topeau nametii, trebuia sa punem armasarii la telegi ca sa razbatem prin noroaie."

Drumurile erau intr-o stare precara, pentru ca apa se acumula pe sub poduri, iar acolo "tasnea noroiul in toate partile ca din tulumbe."

Nici linistea si avutul oamenilor nu erau sigure:

"Iar cand era liniste, puneau toti lacat la porti, ridicau sara obloanele la ferestre, puneau pe dinauntru drugi grosi, si numai zavozii ramaneau pe afara, ca sa pazeasca averea..."

. Nu erau nici felinare si numai "craisorii cutezau sa umble pe furis pe sub uluci."

Naratorul principal observa si gestica si mimica lui mos Silvestru, care din timp in timp sorbea pelin, "se oprea, se uita la pahar, pornea iar, se inturna indarat", intr-o alternare involuntara a prolepselor si analepselor mentionate de naratologia moderna. Peste toate aceste gesticulatii narative se asterne o melancolie a evocarii, caci, cu toata "ticalosia vremurilor din trecut", "ii era plin de regret glasul: pentru el acelea erau timpurile cele mai bune!".



Capitanul Toma, narator din aceeasi generatie, "alb colilie", insa "om mai civilizat", capabil sa exprime o viziune mai profunda asupra epocii, confirma aceeasi imagine, dar indreapta atentia catre zona misterului si a povestilor de groaza cu care ii obisnuise doica tiganca:

"Era noroi, erau cazaci si turci, era intuneric si nacaz si dumneata oftezi? [...] Apoi, bine, neica, si eu stiu ce era. Cresteam noi cu doici, cu slugi tigance, ne uitam pe ferestre cand durduiau calestile, vedeam robii masalagii purtand pe gratare, in spate, carpile muiate in catran, stam dezbracati, parasiti de parinti, si slugile, ca sa ne linisteasca, ne ingrozeau cu povesti de pe lumea cealalta, cu stafii, cu mosu care ia copiii in traista..."

. Capitanul ramane insa numai la nivelul punerii in enunt a unei lumi necunoscute, pe care nu are chef sa o exploreze, misiune pe care o duce la capat, prin povestirea sa, mos Pascali.
Asistam, in felul acesta, la instituirea unui narator multiplu si complementar, care insista sa reveleze adevarul despre intamplarile pline de mister din balta Icoanei. in acest fel, prin punerea sub lupa a intregului fenomen, prin cuprinderea amintirilor intr-un singur cadru general din care apar, ca in cascada, "frame"-uri separate, se obtine un veritabil fir dinamic al actiunii. Povestile de groaza, spuse, in mod indirect, de catre tiganci-doici, invizibile acum, in timpul real al discursului, tabloul targului ingropat in noroi creeaza un taram fantastic, un New Orleans, la ale carui periferii se afla regiunea de "swamp" si fantomele sau "the kindreds" din legendele moderne, unde "o tiganca neagra parca descanta spaima".






Naratorii manifesta, asadar, grade diferite de implicare in zonele profunde ale misterului in care se inscrie balta Icoanei. Mos Silvestru nici nu vrea sa auda de continuarea pe acest fir a povestii:

"- Lasati, frate... [...] Ce vorbiti dumneavoastra de acestea?..."

. Capitanul Toma ezita si el sa se inscrie pe aceeasi linie narativa:

"- Ce-ce-ce tot ii dai? striga maniat deodata capitanul si-si ridica in lumina degetele inmanusate. [...] Stii dumneata ce este adevarul? Ce e adevarul?... Spune, ce e adevarul?".

Omul armelor este suspectat de mos Pascali ca are o gandire lineara:

"Parca voiesti dumneata sa spui ca nu sunt stafii si nu umbla duhuri?" El precizeaza mai intai topografia zonelor fantastice, asa cum s-a transmis din alta generatie, tot printr-o povestire:

"Mie mi-a spus taica al meu: Ma copile, zice, aici in Bucuresti sunt locuri necurate [...] a fost odata un cutremur mare pe vremea lui Caragea si a crapat Bucurestii in doua locuri, in mahalaua Sloboziei si in dosul Mitropoliei!... A iesit, ma, pacura, - de unde? din valtorile iadului..."

. Atunci au cazut multe, Turnul Coltei si alte constructii, dar tot atunci s-a ivit pentru prima oara si stafia din balta Icoanei, catre care duce de fapt firul narativ principal al povestirii. Abia acum mos Pascali, indemnat si de alte personaje martor, aproape inexistente, crasmarul si mesterul vechi, primeste permisiunea de a povesti legenda despre enigmatica stafie.
Naratiunea-cheie a textului incepe cu preparative auctoriale tacticoase: mos Pascali "trase tabac pe nas dintr-o cutiuta neagra", apoi fixeaza locul actiunii, intr-o pendulare permanenta trecut-prezent. in vremurile acelea, pe locurile unde "acu este statuie" si "umbla cu bastonul domnu capitan prin gradina Icoanei", era mocirla mare, balta, prin care curgea un parau, "si-n fiecare noapte, intre zilele Pastilor si inaltare" aparea o lumina misterioasa si "o umbra ca un abur" care se reflecta in razele lunii. Uneori se auzea si un cantec, iar intr-un rand a sunat si clopotul de la manastire.
Atunci se iveste Nae Pantofaru, slujbas domnesc, fecior de negustor, caruia insa "nu-i erau acasa toate mintile", doritor sa dezlege misterul, spovedindu-se si impartasindu-se mai intai la preotul bisericii. Apoi, cand "s-a aprins pe ape lumina si s-a inaltat umbra", osteanul a intrat in balta Icoanei, din care nu s-a mai intors niciodata. Nici umbra insa nu a mai aparut. Legenda spune ca "se scufunda, se scufunda pana in partea cealalta, - ii trebuie o suta de ani... Acu, vrea sa zica el, inca n-a ajuns, - iar noi deasupra am alungat apele, am facut gradina si am pus statuie: iar in fundul pamantului se tot afunda feciorul pantofarului..."

. Povestirea emotioneaza mai intai pe narator, era "cu ochii tulburi si inlacrimati", si este confirmata de toti ascultatorii, inclusiv de necredinciosul capitan Toma:

"- Este! raspunse cu umilinta capitanul Toma. Acestea toate au fost mai demult, cum le spui..."

.


In final, povestirea lui Sadoveanu devine o meditatie pe tema trecerii timpului uman, prin marcarea altui personaj-martor, "fantoma cladirii, baba lui taica Pascali", care, impresionata, "ofta lung si chinuit, parca-si dadea duhul".



Prin acest personaj, naratorul abstract, care focalizeaza firele narative ale celorlalti povestitori, leaga cele doua planuri temporale, din vremea stafiei si din timpul discursului narativ, printr-o posibila poveste de dragoste:

"Pe vremea cu stafia din balta Icoanei, poate-si punea si dumneaei muscata la ureche si astepta in umbra ulucilor pe un fecior pe care il chema Pascali."

Erau insa alte personaje, pentru ca, o data cu trecerea timpului, "s-au secatuit baltile si tineretele..."

.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate