Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








1.  Tema nuvelei este de circulatie in literatura romantica: reincarnarea spiritului.

2.   Descrierea unor lucruri imposibile in lumea reala (metamorfoza lui Ruben in diavol, ingerii telepatici, transformarea pamantului intr-un margean), introdu­cerea unor episoade fabuloase (imersiunea in timp a lui Dionis, viata selenara, povestea umbrei) sunt elemente care tin de registrul fantastic.

3.   Personajul - selenar, dionisiac, indragostit, inegal in atitudini, impatimit, fasci­nat de istoria apusa, de metafizica si poezie - respecta schema tipologica a romantismului.

4.   Nuvela este dominata de simboluri romantice: luna, noaptea, calatoria cosmica, visul, proverbul arab, cartea magica s.a.

5.   Deznodamantul voit ambiguu este tot un procedeu care apartine prozei fantas­tice de factura romantica. TemaNuvela trateaza tema reincarnarii, abordand problema intoarcerii in timp, la avatariile anterioare.


Subiectul
Nuvela imagineaza experienta stranie a unui tanar bucurestean din veacul al XlX-lea, care, prin intermediul cartii magice a lui Zoroastru, calatoreste in timp, regasindu-si avatariile anterioare - Dan, Zoroastru.


In intruparea sa initiala este un profet si reformator al religiei persane, Zoroastru (Zarathustra), care a existat in realitatea obiectiva si despre care se stie ca a trait in secolul al VH-lea i. C. Acesta, descoperind drumul spre paradis, se elibereaza de existenta terestra, dar pierde dreptul la eternitate pentru ca el crede ca binele si raul coexista; lasa o carte pe care spera s-o redescopere intr-o reincarnare viitoare, ceea ce se si intampla. Dar, de fiecare data, este condamnat sa comita pacatul trufiei, identificandu-se lui Dumnezeu.
Nuvela prezinta amanuntit doar una dintre existentele acestui prototip, anume aceea de calugar medieval, al carui nume este Dan, intelegandu-se insa ca expe­rienta lui metafizica s-a repetat de-a lungul mai multor avatarii. in ipostaza de calugar intalneste un carturar fascinant, pe nume Ruben, care devine maestrul sau spiritual. Acesta ii desluseste magia cifrelor (cabbala) si ii da cartea lui Zoroastru. in fapt, Ruben este Lucifer, demonul alungat din rai. Ajutat de Ruben, Dan descopera secretul timpului si pleaca pe Luna impreuna cu iubita sa, Maria, inainte de aceasta, savarsind un ritual ocult, ii incredinteaza umbrei sale secretul eliberarii si ii cere sa ramana in locul sau si sa-si scrie memoriile.

Prin puterea gandului, el cladeste pe Luna un paradis straniu, dar nu poate atinge fericirea absoluta pentru ca este chinuit de intrebari in legatura cu dumnezeirea. Asa cum prevazuse Ruben-Lucifer, lui Dan ii vine ideea ca el reprezinta singura autoritate a universului, adica isi pierde credinta, masura si paradisul pe care il dobandise, repetand experienta luciferica.

Personajul reintra in ciclul reincarnarilor, prima dintre acestea fiind fixata in secolul al XlX-lea, cand este un sarman arhivist preocupat de metafizica, pe nume Dionis. in aceasta intrupare il intalneste din nou pe Lucifer, de data acesta ca anticar pe nume Riven. Acesta ii da lui Dionis aceeasi carte a lui Zoroastru. Lasandu-si umbra sa-i tina locul, Dionis se intoarce in epoca lui Alexandru cel Bun, unde retraieste intreaga experienta a calugarului Dan.

Dupa pierderea paradisului lunar, Dionis, revenit la conditia sa, are sentimentul ca a visat. El pare bolnav, delireaza si inregistreaza vag realitatea. Anticarul Riven il viziteaza si ia din camera lui niste manuscrise vechi, probabil memoriile umbrei. Descoperit de vecini, Dionis este ajutat sa accepte realitatea. in final, se casato­reste cu vecina sa (pe care o cheama tot Maria) si da uitarii experienta metafizica, pe care o crede un vis.

Comentariul
Pornind de la ideile lui Kant, romanticii imagineaza infinitul cosmic in vesnica transformare, populat de nenumarate lumi care se nasc si mor; de aici s-au nascut o serie de teme legate de existenta lumilor paralele, de calatoriile in timp. Eminescu a creat nuvela Sarmanul Dionis, preluand conceptia kantiana ca timpul si spatiul sunt simple intuitii umane sau, cum traduce el, nu exista timp si spatiu, ele sunt doar in sufletul omului, ca stejarul intr-o ghinda. Pe aceasta idee creeaza fabuloasa intoar­cere in trecut a personajului titular. Eminescu ii da o interpretare originala si face din ea principala tema a scrierii sale: personajul, eliberat de sub teroarea timpului, isi regaseste arhetipul (Zoroastru) si reia experienta primei sale intrupari.
Dar, tot in spirit romantic, nuvela nu are doar sens filozofic, ci si teozofic. Eminescu introduce aici mitul caderii adamice imaginand experienta stranie a unui tanar din Bucurestiul veacului al XlX-lea, care, prin- intermediul cartii magice a lui Zoroastru, calatoreste in timp, regasindu-si avatariile anterioare (Dan, Zoroastru) si descoperind ca sensul fiintei este de a repeta destinul luciferic. Spre deosebire de diavol, omului i s-a dat calea mantuirii, de aceea existenta sa inseamna nu numai pierderea paradisului, ci si inaltare periodica.

De asemenea, tema reincarnarii sufletului dupa moarte are si ea origini filozo­fice. El vine din gandirea indiana si s:a bucurat de multa popularitate in romantism. Personajul eminescian isi descopera partial karman-\x\ (schema individuala a naste­rilor si renasterilor). in filozofia indiana, sensul fiintei este de a sparge samsara (roata reincarnarilor) prin sacrificiu interior si de atinge armonia absoluta prin identificarea sinelui (atman) cu spiritul profund al universului (Brahman). Aceasta armonie inseamna eliberarea de tristete si de pacat si, in ultima faza, nemurirea. Dionis nu reuseste sa intrerupa firul reincarnarilor, dar este posibil ca la aceasta experienta sa fi ajuns personajul din alta nuvela eminesciana, Avatarii faraonului Tla, care este urmarit de-a lungul mai multor vieti, in ultima dintre ele, reincarnan-du-se intr-un cersetor idiot, conditie care il apropie de sensul purificarii brahmane.


In cazul de fata, personajul este caracterizat simbolic chiar din titlul nuvelei, caci epitetul sarman insemna si sarac, lipsit de valori materiale, dar si demn de compatimit pentru naivitatea, inocenta, visatoria, in general, pentru intreaga sa atitudine. Dionis este un sarman, in toate sensurile pomenite, iar nuvela urmareste destinul sau, ceea ce indreptateste titlul. in primul rand, eroul este un orfan, traieste in saracie (intr-o mizerie fara dorinte), iar destinul sau se schimba intamplator, intr-un moment in care, bolnav si singur, Dionis pierduse legatura cu universul real.

Portretul personajului il evoca pe cel al lui Eminescu insusi: Fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra, cam trasa, fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. [...] Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea in vite pana pe spate. La o lectura profunda se poate observa ca epitetul din titlu sintetizeaza si atitudinea compatimitoare a autorului fata de personaj, caci acelasi apelativ apare si in Scrisoarea I, in care poetul ironizeaza naivitatea batranului dascal. Dionis este un visator, rupt de lumea sociala, fascinat de epoca medievala, preocupat de metafizica si poezie. Din acest motiv, ca si geniul din Scrisoarea I, el merita compatimirea autorului, care avertizeaza astfel asupra zadarniciei viselor lui Dionis. Daca acceptam aceasta semnificatie, inseamna ca toata povestea (calatoria in epoca lui Alexandru cel Bun, intalnirea cu maestrul Ruben, existenta sa de calugar si lumea pe care si-o creeaza in Luna) nu este decat un vis izvorat dintr-o fantezie prodigioasa si din lecturi obscure, dar care il deruteaza pe erou in asemenea masura, incat nu mai poate face distinctia intre vis si realitate si de aceea el nu este decat un sarman ratacit de lume. Chiar starea lui de indragostit disperat si bolnav trezeste in sufletul Mariei acelasi sentiment de compasiune, de sincera ingrijorare, exprimat cu acelasi cuvant: [...] acolo-i, sarmanul, in casa cea pustie de peste drum... Dintr-o alta perspectiva insa, epitetul ilustreaza experienta me­tafizica a lui Dionis, care a ratat dobandirea libertatii totale. El are sansa de a sparge samsara (sirul reincarnarilor), dar repeta, fara sa stie, experienta luciferica si destinul lui Adam totodata, caci pierde paradisul si este condamnat s-o ia de la capat, dupa cum ii spune umbra: Tu stii - cugeta umbra si el ii auzea cugetarile -stii bine ca sufletul tau din inceputul lumei si pana acum a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o stie, pentru ca, de cate ori s-a intrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara de gust si uitatoare a Letei; si nimeni nu l-a insotit in uitata lui calatorie decat eu - umbra corpurilor in care a trait el, umbra ta. in credintele romanesti, umbra este considerata imagine a sufletului, reprezinta dublul omului, un fel de fiinta astrala care isi continua existenta si dupa moartea materiala; de aceea, sufletele mortilor sunt imaginate ca niste umbre, vizibile doar in conditii speciale. in povestile populare, langa comori se inalta adesea o umbra ce se contureaza in lumina lunii sau din cauza stralucirii aurului. in nuvela lui M. Eminescu, umbra reprezinta partea eterna a fiintei. Calugarul ia locul umbrei sale, capatand acces la memoria tuturor avatariilor anterioare.




Initiat cu intentie de insusi Lucifer (Ruben), ingerul alungat din rai, Zoro-astru-Dan-Dionis, nu-si descopera limitele, doreste sa fie Dumnezeu si traieste iarasi experienta caderii, cu sansa unei alte inaltari viitoare. Destinul sau este cel al fiintei cazute, adica demne de compatimire, iar povestea sa este povestea sarma­nului om.


Ca spirit negator, Lucifer are rolul de a-l indruma pe om sa piarda drumul smereniei, ceea ce se dovedeste a fi simplu, intrucat personajul, in toate intruparile sale, este un revoltat, insetat de cunoasterea misterului lumii.


In conditia de calugar, el are sansa de a se elibera din chingile istoriei, dar rateaza, pentru ca isi pierde credinta. Si conditia de fiinta fantastica ii deschide lui Dionis perspectiva eliberarii. De altfel aceste arhetipuri, frecvente in scrierile eminesciene, sunt adeseori intrupari ale dorintei de libertate. in sensul acesta, Ion Negoitescu este de parere ca monarchul, calugarul si poetul sunt cele trei fete ale implinirii ideale: Calugarul, Poetul, Monarchul sunt tipuri ce se pot de fapt confunda intre ele si identifica de asemeni sub trasaturile unui adolescent (androgin) palid, indurerat, misterios, de o frumusete eterica - la randul sau configurat ca inger al Mortii. in general, literatura romantica aduce aceste prototipuri ale aspiratiei si biruintei, iar terenul de manifestare a lor este cu preferinta poezia si mistica.
Or, nuvela este dominata de simboluri romantice: luna, noaptea, calatoria cosmica, visul, cartea magica, textul criptic s.a. Sub imperiul luminii selenare, Dionis savarseste ritualul magic de anulare a timpului: cand deschide cartea magica, luna trece frumoasa si clara, pe un cer limpede, iar la miezul noptii, proiectata in visele lui Dionis, ea paie palida ca fata unei virgine murinde. Luna este si spatiul in care salasluiesc sufletele celor morti, de aceea fiinta astrala (cu trup luminos) a calugarului Dan isi construieste o lume paradiziaca pe acest astru.
Un motiv de factura romantica este si cartea magica, labirint de semne si spatiu initiatic prin intermediul careia eroul isi regaseste arhetipul, matricea fiintei sale si redobandeste paradisul pierdut. Aici este vorba despre cartea profetului Zoroastru, care, printre altele, pune la originea lumii atat binele, cat si raul, ceea ce motiveaza constructia duala a personajului Dan, calugar ortodox, preocupat de magie, sau pe cea a lui Dionis - filozof superstitios -, precum si sensul unui alt simbol de circulatie romantica: dedublarea. Atat Dionis, cat si Dan isi parasesc conditia materiala, desfacandu-se de umbra lor, care le ia chipul si locul in lumea profana, iar regasirea unui avatar anterior se produce ca intr-un vis: El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de inserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic si aur umpleau cu ostirile lor cerul, dealurile erau incarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului implea sara chemand la vecernie, si el? - el - ce imbracaminte ciudata! O rasa de siac, un comanac negru - in mana lui cartea astrologica. Si ce cunoscute ii pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit in aceasta lume. Stia sigur cum ca venise in camp sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viata cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat - el visase! "Ah! - gandi el - cartea mea mi-a facut sotia asta, in urma cetirei ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totusi straina, alta "... Ciudat! Caluga­rul Dan se visase mirean cu numele Dionis...


In proza fantastica, motivatia artistica ambiguizeaza sensurile, generand mai multe niveluri de interpretare; aici, principalul mijloc de argumentare a evenimen­tului narativ este visul. Cand Dionis ajunge in epoca lui Alexandru cel Bun, isi pierde constiinta existentei, intra in mod natural in intruparea sa medievala, de calugar, care, abia trezit din somn, isi aminteste ca s-a visat in viitor, ca era mirean si se numea Dionis. Procedeul aminteste de carturarul chinez Zhuang-Zi, care povesteste ca s-a visat fluture, iar la trezire isi pune intrebarea daca nu cumva realitatea lui istorica face parte din visul fluturelui, care se viseaza om. Tot astfel, revenit in veacul al XlX-lea, Dionis se trezeste ca dintr-un vis in care a trait experientele magice ale calugarului Dan. Dar scriitorul nu echivaleaza povestea cu un vis al unei minti bolnave, ci pomeneste de memoriile umbrei lui Dan gasite in casa lui Dionis si care dispar misterios, cand personajul il invoca pe diavol. Si incheierea nuvelei lasa loc la mai multe interpretari, caci scriitorul lanseaza mai multe intrebari retorice, prin care inchide calea unei explicatii clare. Apoi suge­reaza existenta unui sentiment de deja vu, citandu-l pe Gautier:
Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascand si de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari sunt facuti in felul acesta se simt ca esilati in orasul lor, straini langa caminul lor si munciti de-o nostalgie inversa... Ar fi usor a insemna nu numai tara, dar chiar si secolul in care ar fi trebuit sa se petreaca esistenta lor cea adevarata... imi pare c-am trait odata-n Orient si, cand in vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-ofi uitat.
Si textul criptic, de pe domul lui Dumnezeu, care ii incita curiozitatea lui Dan reprezinta tot un motiv romantic; textul este un proverb arab asezat sub semnul Sfintei Treimi, sugestie a lumii calugarului care il cauta pe Dumnezeu prin ritualuri magice. Acestea amintesc vag de cabbalistul arab Abulafia, care cautand calea de eliberare a sufletului din inchisoarea materiei, descopera ca intelectul uman, servindu-se de magia cifrelor, se poate uni cu Dumnezeu printr-un flux de lumina. in sirnbologia generala, textul indescifrabil contine de regula marele adevar la care omul nu are acces, de aceea, in opera romantica, manuscrisul secret se pierde, dispare misterios sau ramane de nedezlegat, ca in cazul de fata.
Conform prozei fantastice, episoadele stranii, incompatibile realitatii obiective (dedublarea, imersiunea in timp, lumea lunara cladita pe puterea gandului, ingerii telepatici) sunt motivate prin idei filozofice, preluate din diferite doctrine, de la filozofia clasica germana, la metafizica medievala si la gnostici; astfel, in viziunea lui Ruben (Lucifer), Dumnezeu este Creatorul si creatia totodata, el este sursa timpului si timpul intreg: D-zeu e vremea insasi, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se intorc in el insusi, ori asemenea rotii ce deodata cuprinde toate spitele, ce se-ntorc vecinie. Ideea, desi evoca si viziunile buddhiste, este preluata din gnosticism (Basilide), curent care a fascinat mai multi carturari romani inaintea lui Eminescu (printre care Dimitrie Cantemir si I. Heliade Radulescu). De asemenea, metamorfoza lui Ruben in diavol evoca laboratorul unui alchimist: [...] casa se prefacu intr-o pestera cu paretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de stecla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si vioriu draci mici spanzurati de coarne, care zvapaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite, ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si se usca ...
Teoria reincarnarii sufletului face si ea obiectul mai multor doctrine filozofice si religioase, fata de care scriitorii romantici au aratat interes. Eminescu o ilus­treaza aici printr-o poveste cu totul credibila: Zoroastru, dupa ce trece prin mii de reincarnari, capata dreptul de a-si gasi mantuirea in ipostaza de calugar medieval, dar rateaza aceasta sansa si, asa cum fusese avertizat, pierde legatura cu istoria profana mai multe sute de ani, revenind la conditia umana prin intruparea in Dionis. Ceea ce face plauzibila povestea este faptul ca Dionis are acces la existentele sale anterioare printr-un accident (cartea lui Zoroastru) - sablon de asemenea specific prozei fantastice. Acest amestec de fapte imposibile in lumea reala, facute credibile prin motivatia filozofica, si de fapte autentice (precum viata cotidiana a lui Dionis) reprezinta esenta prozei fantastice.
Uneori evenimentul fabulos este motivat prin teorii stiintifice: dupa ce hota­raste sa plece in luna, Dan ia pamantul si il transforma intr-o boaba de margean, caci, spune autorul, marimea fiind numai relativa, se intelege ca atomii din miezul acelui margaritar isi continua devenirea.
Creata pe sabloanele romantice, nuvela Sarmanul Dionis deschide calea prozei fantastice romanesti. Sub impresia romantismului, in special a celui german, Eminescu a creat opere caracterizate prin stranietate, decoruri feerice, dominate de simboluri tipice esteticii romantice, multe de factura mistica, sustinute de idei filozofice preluate din filozofia clasica germana (Kant, Schopenhauer, Hegel), din gandirea hindusa si din cultura Greciei antice - acestea fiind, de altfel, si princi­palele surse ale romantismului. Stilul nuvelei este si el specific operelor roman­tice; poetul abordeaza descrierea poetica, in care denotativul este amplificat metaforic, Eminescu putand fi considerat astfel intemeietorul prozei lirice in literatura noastra. Discursul auctorial este marcat de procedee retorice, conform esteticii romantice: autorul face lungi divagatii, in care mediteaza asupra destinu­lui fiintei, isi urmareste personajul cu implicare afectiva, iar in incheierea operei asaza un scurt comentariu asupra semnificatiei nuvelei.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate