In Lacul (publicat tot in 1876, in "Convorbiri literare"), campul semantic e constituit din elementele preponderent acvatice si cosmice:
"lacul codrilor albastru", "nuferi galbeni", "cercuri albe", "glas de ape", "lumina blandei lune".
Natura evocata pare "mai ireala", cadrul nocturn si epitetele cromatice (alb, galben, albastru, culori purtand sugestia pretiozitatii) dau senzatia de peisaj imaginar. Se regasesc imaginile artistice vizuale si auditive (proiectia muzicii sferelor in muzica apelor), epitetele personificatoare ("blanda luna") si trimiterile spre elementele primare ale universului, precum si nuanta de arhaicitate (prin registrul stilistic specific:
"luntre", "lopeti", "carma", asociat elementului construit de om). Sensurile conotative asociate verbelor "incarca" (aici impodobesc), "tresarind", "cutremura", "inganati" permit aceeasi insufletire a cadrului natural, proiectie a starilor launtrice ale indragostitului (asteptare, agitatie, calm, armonie). Aceasta legatura microcosm/macrocosm, element specific atitudinii romantice, se particularizeaza si prin imaginile oglindirii: nuferii se pot asocia cu stelele, iubita "rasare" ca luna.
Discursul
liric din Lacul difera la nivel compozitional, secventele poetice
fiind construite pe baza relatiilor de simetrie (reluarea primei strofe
prin elementele definitorii - lacul si nuferii - in ultima strofa) si
de opozitie (descrierea initiala si finala a cadrului natural, respectiv
a asteptarii indragostitului, realizate la indicativ prezent, contrasteaza
cu proiectia in oniric a constituirii cuplului, sugerata de verbele
la conjunctiv prezent "sa cada", "sa plutim"). Secventele
asteptarii infrigurate a aparitiei iubitei, a constituirii cuplului
prin plutirea cu barca pe lac, a visarii nesfarsite, devin centrul de
atentie. Atmosfera fericita este spulberata prin revenirea indragostitului
din planul ireal in cel real, astfel incat timpul personal, al omului,
nu mai coincide cu timpul general, al universului. Suferinta eului
liric este cea eternizata prin
proiectia singuratatii sale in contextul naturii care ramane una ocrotitoare.
Desi
ambele idile, atat Dorinta, cat si Lacul, proiecteaza
iubirea in context imaginar, Lacul surprinde intruziunea modelului
cosmologic kantian prin pendularea real/ireal/real, fericire/suferinta,
constituirea cuplului aparand drept iluzorie. Erosul nu mai are forta
de a fi investit ca univers compensativ, ramanand doar natura cu functie
consolatoare, iar fiinta resimte aceasta instrainare. Titlul, la
nivel conotativ, devine o sugestie a solitudinii eului liric, a unicitatii
elementului uman, asa cum elementul natural este unul exceptional.
In
Lacul, spre deosebire de
Dorinta (unde iubita era una
complexa), imaginea iubitei devine una mai hieratica, imateriala ("sa-mi
cada lin", "sa plutim"), chiar verbul "sa rasara" asociind-o
cu planul departarilor. Utilizarea pronumelui personal "ea", marcat si grafic in text, sporeste idealizarea figurii feminine asteptate,
o identifica total cu iubirea. Astfel, eul liric este insetat de aparitia
Iubirii ca modalitate de atingere a absolutului, a aspiratiei romantice
spre totalitate.
Viziunea
eminesciana evoluand spre imbinarea rigorii clasice cu "dezordinea
romantica" solicita si "scuturarea de podoabe" a versului,
in acceptia lui Tudor Vianu, conturand expresivitatea limbajului prin
elemente mai subtile. Ambele texte apeleaza la catrene, la ritmul
trohaic si la masura de 7-8 silabe, in tiparul folcloric. Tonul retoric-patetic
este subtil sugerat fie prin invocatia din incipitul poeziei
Dorinta
("Vino"), fie de utilizarea conjunctivului prezent cu nuanta
de imperativ in ambele texte ("sa alergi" sau "sa plutim").
Metaforele sunt reduse ca aparitie ("prispa cea de brazde" sau
"glas de ape"), antitezele se construiesc mai putin evident ("sa
cazi"-"sa ridic" sau "sa rasara"-"sa cada"), iar
sonoritatea e marcata si prin asonante si aliteratii.
In
urma demersului de identificare a elementelor romantice si a particularitatilor
idilei in poeziile
Dorinta si
Lacul, asemanarile si
deosebirile reflecta, pe de o parte omogenitatea imaginarului poetic
eminescian, pe de alta parte evolutia inspre libertatile eului. Formula
lirismului subiectiv, cu accent pe trairile eului liric in raport
cu iubirea, a permis reliefarea principiului romantic al sensibilizarii
exteriorizate ca pretext, cel putin in idilele prezentate, pentru
imaginea cuplului total inspre care sufletul romantic aspira.