Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Poem sociogonic de mare amploare, comparabil cu scrieri similare ale marilor romantici europeni, Volney sau Victor Hugo de pilda, "Memento mori" a fost compus intre anii 1870 si 1872, fiind o vasta panorama a umanitatii, vazuta in momentele sale de stralucire si decadere, toate adunate sub semnul timpului universal devorator. Subtitlul "Panorama desertaciunilor" sugereaza o contemplare cu ochi stoic a realitatii imperfecte a lumii, o viziune lucida si sceptica asupra evenimentelor si a epocilor istorice, surprinse in succesiune cronologica, supuse efectelor devastatoare ale trecerii timpului.

Pentru a intra in starea de vis, evocatoare a lungului traseu prin vreme a umanitatii, poetul recurge la metonimie si metafora:

"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Cand a noptii intunerec - instelatul rege maur -
Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc,
Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc", apoi la invocatia de tip homeric, adresata unui insolit vehicul de calatorie temporala, "luntrea" vietii:

"Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preimbla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos."

Calatoria de-a lungul vremurilor trecute merge pana la fruntariile timpului, ale spatiului si ale gandurilor, reconstituind, sub semnul unei armonii depline, timpurile mitice ale inceputurilor. intre lumea perfecta a fanteziei si lumea materiala se stabileste insa o antinomie ireductibila:

"Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te incerci a stoarce lapte din a stancei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cerc-a da fierului aspru forma cugetariijeci."


Poetul simte numai frumusetea lumii, acolo unde toti ceilalti sunt incapabili sa zareasca altceva decat neajunsurile existentei, aducand un elogiu fanteziei romantice, care ii permite imagini de o frumusete tulburatoare:

"Las sa dorm... sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
imbatat de-un cantec vecinie. indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz."

Idealizarea lumii este o cale de a patrunde in spatiile perfecte ale temporalitatii, unde chinurile existentiale ale omului au disparut. Universul insusi este structurat pe o antinomie perfecta intre bine si rau, doua principii opuse ale spatiului fizic cunoscut, puncte de conexiune cu o realitate si mai vasta, a intregii lumi atemporale, in segmentul spatio-temporal cunoscut, raul devine insa principiu dominant:

"N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Cari stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele - ce-ar vorbi de-ar avea glas!".

Piramidele negre, supuse si ele trecerii timpului, stau marturie pentru civilizatiile enigmatice ale lumii din vremi Iimemoriale, uitate acum de o civilizatie indolenta, care nu-si cultiva mostenirea imensa a trecutului. ! Secolele trec intr-o succesiune rapida, iar timpurile trecute se dezvaluie in fata ochilor incremeniti ica un basm atemporal:

"Cand posomoratul basmu - vechea secolelor straja -
imi deschide cu chei ;de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc -
Eu sub arcurile I negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc".


!                Intrand in spatiul vast al fanteziei, poetul urneste roata grea a "codrilor de secoli", a
nenumaratelor popoare ce s-au perindat, intre maretie si decadere, in timpurile de odinioara:

"Si privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare
Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara
Si icoanele-s in lupta - eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara -
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!", in felul acesta, imaginile timpului revolut, rotite de un imens dagherotip, se succed incetul cu incetul, pornind de la epocile cele mai indepartate:

"Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.
in pustiu alearga vecinie, fara casa, fara vatra,
Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, | piei de urs;
Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne,
Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne
Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs."

Imaginea epocii de piatra se reprezinta tocmai din aceasta concentrare a imaginilor primordiale, de la Mannerbunde pana la samani care se supun transcendentei divine si semnelor vremii. Focul exercita o forta magica asupra intregului ansamblul al lumii materiale, iar capul de lup simbolizeaza preocuparile razboinice ale oamenilor din vremurile imemoriale.

Apoi, din negurile vremii si ale amintirii apare imaginea luminoasa a Babilonului, in toata stralucirea lui mareata:

"Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetate
Cu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palate
Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori;
Cand poporul gemea-n piete l-a gradinei lunga poala,
Cum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala,
Cugeta Semiramide prin dumbravile racori."

Babilonul e un dom monolitic, o cetate imensa, care se profileaza pe intreaga zare a spatiului antic in intreaga ei splendoare, cu ziduri uriase, ridicate pana la cer, cu "o mare de palate", simboluri ale opulentei si ale stralucirii.


Ca orice infaptuire a lumii, cetatea Babilonului parcurge drumul dintre stralucire si decadenta, pierind figurile legendare, vestita Semiramida sau orgoliosul Sardanapal ("Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie?
Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca - daca nu murea."

) sau lumea cazand in patima placerilor fara limite:

"Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa.
Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase
Si la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal;
Si sub degete maiestre arfele cugeta mite,
Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal."

Din legendara cetate, astazi nu a mai ramas decat pustiul:

"Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa:
Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase,
Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in al lor post;
Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga,
De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga,
- Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost."


Al doilea popas prin faldurile timpului este pe malul Nilului, in vechiul Egipt, singurul fragment publicat antum de poet, cu titlul "Egipetul": "Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur -
Peste el cerul d-Egipet, disfacut in foc si aur,
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc;
Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, alte-albastre, ochi ce plang."


Tabloul este linistitor, paradiziac, Nilul ducand in legenda maretele istorii trecute:

"Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese,
Pasari, imblanzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor;
inecat in veciniei visuri, rasarit din sfinte-izvoara,
Nilul misc-a lui legenda, si oglinda-i galben-clara
Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor."

Orase monumentale, cu edificii care infrunta veacurile, au crescut pe malurile lui fertile:

"De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice -
Memphis, colo,-n departare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stanca pe stanca - o cetate de giganti -
Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie,
Au zidit munte pe munte in antica lui trufie,
Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant".


Imaginea Nilului, purtator al unor semne de mare civilizatie, este plina de maretie, ca a insesi naturii:

"Si sa para rasarita din visarile pustiei,
Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei,
Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald
S-aruncat in departare... Colo se ridic trufase
Si eterne ca si moartea piramidele-uriase,
Racle ce incap in ele fantezia unui Scald."

Sub lumina selenara, eterna, apar si aici semnele caderii, identificate tot in efemeritatea fiintei umane, care nu poate supravietui propriilor infaptuiri, oricat ar fi de marete. Faraonul care isi viziteaza in taina viitorul mormant traduce nelinistea umana in fata trecerii neiertatoare a vremii:

"El intra sa vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe
A lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad."

Lumea intreaga este supusa sortii fatale, creand sentimentul zadarniciei:

"in zadar guverna regii lumea cu intelepciune -
Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune -
in zadar caut-al vietei inteles nedezlegat.
Iese-n noapte... si-a lui umbra lung-intins se desfasoara
Pe-ale Nilului mari valuri. -Astfel pe-unde de popoara
Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat..."

.
Peste timp, orasele marete ale civilizatiei stravechi a Nilului par stihii ale desertului, "gigantice sicriuri" ale unui popor scufundat in vreme, a carui iluzorie amintire trezeste mirarea beduinilor din timpurile noi, creand legende, "basme mandre" despre o maretie trecuta:

"Sub nisipul din pustie cufundat e un popor
Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce
Sus, in curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce. -
Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori."



Din neantul timpului apar apoi alte maretii si figuri ilustre ale trecutului, "Libanonul", unde se vad "ratacite caprioare", "regii Iudeei in biserica mareata", David, "Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire", Iordanul, cu orasul Sion, "templul Iehovei", Grecia, care "se naste din intunecata mare", cu "temple s-a ei sarcini de ninsoare", unde "Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda,
Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda,
Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras."

Roma apare "in uimita omenire", cu valurile rosii ale focului care se imprastie peste tot, vestind nebunia imparatului Nero.


In acest caleidoscop al timpului vesnic schimbator, numai imaginea Daciei accede la eternitate, stand inca sub semnul miturilor primordiale. Imaginea naturii eterne este aici I perfecta:

"Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuri
A lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos,
Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate
Si paduri de-arama rosa rasunand armonios."

Predilectia pentru imagini specifice ale codrului predomina la Mihai Eminescu, mai ales in "Calin (file din poveste)".

Codrii de arama, denumiti printr-un epitet, "rosa", contureaza un peisaj de o frumusete paradiziaca. Domul bazaltic pune in evidenta monumentalitatea naturii arhaice, primordiale, si mitul zanei Dochia:

"Munti se nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare,
Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare,
Ce par straturi uriase cu copacii infloriti -
Acolo Dochia are un palat din stance sure,
A lui stalpi-s munti de piatra, a lui streasin-o padure,
A carei copaci se misca intre nouri adanciti."

in fata acestei imagini grandioase, apare "o vale nesfarsita ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi inalte ca oaze zambitoare,
Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el."

Natura intervine in economia poemului, la fel de pura ca la inceputuri:

"Printre luncile de roze si de flori mandre dumbrave
Zbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave,
Zidite din nalucire, din colori si din miros,
Curcubau sunt a lor aripi si oglinda diamantina,
Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina,
A lor murmur imple lumea de-un cutremur voluptos."

Dochia este simbolul Daciei eterne, al lumii inscrise intr-o atemporalitate perfecta, e stapana unei lumi invaluite in propria-i nemiscare, continand tiparele perfectiunii naturale. Acolo se afla si zeii Daciei, "Zimbrii codrilor celor veciniei" si boltile domurilor incremenite intr-un peisaj solar, marginit de toate frumusetile lumii eterne.


In aceasta imagine de o maretie divina apare o tanara regina, expresie a puterii de i concentrare a intregului in forme ce ating perfectiunea:

"intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei S stresin-arboroasa
Si printr-insa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa,
O regina juna, blonda si cu brate de argint".

Regina este o elfa a timpurilor primordiale, reprezentand o generatie de zei ce oscileaza intre spatiul uranic si cel teluric, creandu-si domuri de nori:

"Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga,
Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga,
Plin de umbra de columne ce-l iheonjura-mprejur;
Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata,
A lui cupola boltita e cu-argint inconjurata,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur."

Doma este un corp misterios, care "straluceste-n noapte ca din marmura zidita", iar imaginea care se dezvaluie in continuare este aceea a unui peisaj acvatic de o deosebita frumusete:





"Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aur,
Insulele se inalta cu dumbravile de laur,
Zugravindu-se in fundul raului celui profund,
Cat se pare ca din una si aceeasi radacina
Un rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina,
Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund."




Lumea este dominata de solaritate, de imagini filigranate ale eternului spatiu al naturii, in decoruri eoliene:

"Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspine intr-a lunei dulci lumine,
Rar si diafan tesute de painjeni de smarald."

Noaptea, armonia naturii continua sa existe, sonurile fiind dulci si mangaietoare:

"greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna."


Tablourile naturii sunt perfecte, ca in zilele prime ale Creatiei: domul montan este marcat "de stanci negre si de munti impiedicat
S-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din ! soare
Curge aurul tot al zilei si il imple de splendoare."

Spatiul montan este dominat de "cerboaice albe-n turme
Prin cararile de codru, de pe frunze-uscate urme", de imagini cu zane mandre, de-mparat frumoase fete,
Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete", de soarele care trece prin codri "a lui roata de-aur moale", de "cai albi c-a marii spume", de "luntrea cea de lebezi trasa", de stanca inaltata deasupra lumii:

"Munte jumatate-n lume - jumatate-n infinit".

in acest munte vrajit, adevarata (si moderna) "poarta solara", locuiesc zeii Daciei:

"Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solara
in a oamenilor lume scarile de stanci coboara -
Si in verde-ntunecime a padurilor s-adun;
Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lume
Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume,
Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun."

Zeii strabat intunecimile negre ale codrilor, situate intr-o transcendenta divina, "Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare".



Imprejmuind acest spatiu edenic, Dunarea este fluviul maret, de granita, protector, pe care se intemeiaza intregul esafodaj material al noului paradis:

"Colo Dunarea batrana, libera-ndrazneata, mare,
C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoare
Ce miscandu-se-adormite merg in marea de amar;
Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie.
Adormite si batrane s-adancesc in vecinicie
Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar."


Spatiul protejat al Daciei e insa nevoit sa iasa din mit, intrand in istorie, fiind deci si el supus degradarii temporale, prin amenintarea noii puteri aparute la orizont, cea romana. Semne prevestitoare sunt multe:

"a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta", "Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire", Saturn, zeul tutelar al romanilor, se intreaba daca dacii sunt muritori.
Batalia este vestita de "nori ca de bazalt de aspri", de zeii daci, locuind in domuri subacvatice si atemporale:

"Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale,
Dintre stance arcuite in gigantice portale
Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit -
Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum de nouri,
Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri,
A lui oaste luminoasa il urma din rasarit."

Zeul suprem al dacilor se supune principiului succesiunii generatiilor, presimtindu-si sfarsitul, dar stand inca "rasturnat in car cu rune", in timp ce natura freamata la miscarea lui ascensiva. Imaginea lui Decebal prevesteste decaderea noii lumi:

"Decebal s-arata palid in fereastra nalta-ngusta
Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta
Si se uita cu durere la divinii sai strabuni."

infrangerea dacilor este predictibila, inscrisa intr-o matrice a vremurilor atemporale. Lumea intreaga este supusa acestei predeterminari, chiar si zeii care lasa locul unei alte generatii de zei, cu o alta functie decat cei dinainte:

"Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripe
Lungi si negre ei intunec soarele. Iara in rape
Goale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car -
El vazu capul lui Joe: cum l-apus de soare-n vale
Vezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale
Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar."

Lupta dintre armiile de zei se dezlantuie sub semnul unei vremi crepusculare, a rosului soare, marcand retragerea zeilor Daciei in domele submarine:

"Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale.
Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;
Dara ea, infiorata de adanca ei durere,
in imagini de talazuri cant-a Daciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios."

in domeniul teluric se ofcserva aceeasi intoarcere a fortelor vitale catre lumea transcendenta:

"Si, prin arcuri indoite de lumini de rosii tortii,
Adunati vazu cezarul la cumplita mas-a mortii:
Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri,
Luminand halele negre, armuri albe si curate,
Atarnate de columne, lanci si arcuri razimate".

Moartea ducilor daci este simbolica, inscriindu-se intr-un ritual al gesturilor eroice, legendare:

"Cupele - teste de dusman -albe, netede, uscate,
in argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate -
Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit;
Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclava
Toarna-n testele marete vin si peste el otrava
Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad."

Ducii daci mor intr-o tacere deplina, retragandu-se ei insisi in lumea celesta a zeilor. Romanii sunt primiti cu dusmanie, agresati de elementele naturii, de "paduri eterne, hale verzi".




Ca orice imperiu in decadere inevitabila, si ei sunt sortiti mortii, prin neputinta de a se impotrivi trecerii timpului.
Un nou imperiu se naste in zare, dintr-un vis de iarna, printre "ruinele-i de gheata
insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord".

Nordul devine un punct cardinal pentru o noua generatie de zei, iar zeii germanici hotarasc sau implinesc planul divin privitor la o noua generatie de zei:

"Si in fundul marii aspre, de safir mandre palate
Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir;
Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca si florile vergine,
imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir."

Halele zeilor germanici inspira frumusete si forta:

"Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale,
Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;
Odin sta-n frunte - cu parul de ninsoare incarcat;
Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune,
Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune -
Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat."


Roma, "sfanta s-antica", se transforma intr-o cetate invinsa, iar Odin se preschimba, "moare", retragandu-se intr-un spatiu de asteptare:

"Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce".

Un alt segment temporal este explorat de poet, iar lumea se trezeste din nou de forta schimbarilor:

"Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade,
Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade
Si poporul muge falnic, ca un ocean trezit."

Totul se transforma, astfel ca peste tot "luceste-eterna pace".

Nordul devine un punct capital in constructia poemului:

"S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata", iar poetul devine un "Prometeu ce-a-adus a luminei fericire".



Din marea calatorie in trecut, de-a lungul vremii, o acuta viziune a ruinelor se instituie peste lume. Tema ruinelor este insa proiectata de poet la scara universala, intregul dom uranic, insusi universul, fiind supus, ca in "Scrisoarea I", entropiei temporale, viziunea poetica mergand si mai departe, cand "Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare".

Arheul suprem este raspunzator de aceasta conexiune a lumii cu atemporalul, iar gandirea este supusa, la randul ei, ruinei, desertaciunii. Teoria panspermiei universale pare infuzata aici in cugetarea poetica eminesciana: din semintele vietii, cu matrix prestabilit, se nasc chiar universul si viata. intrebarea poetului devine retorica:

"Cine-a pus aste seminte, ce-arunc ramure de raze,
intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase..."

. Stelele sunt supuse si ele nasterii si mortii sub actiunea fortei germinative a arheului:

"Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat;
Prefacute-n stele de-aur merg pan l-a veciei usa,
Dara arse cad din ceriuri si-mi ning capul cu cenusa."


Fiinta arheului este insa inexplicabila:

"Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare", din ea facand parte si timpul, personaj simbolic etern al omenirii, din al carui izvor "curge a istoriei gandire".

intregul univers devine un dom temporal, o varianta redusa si insignifianta a unui alt univers, nesfarsit, atemporal. Pe pamant, razboiul continua in forme atroce:

"Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare
Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare".

Apocalipsa din mitologiile lumii este prezentata intr-o forma inedita:

"Marea valur le sa-si miste si sa tremure murinda,
Norii, vulturii mari umbrii, a lor aripi sa-si aprinda
Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort;
in catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca
Ai peirii palizi ingeri dintre flacare sa creasca
Si sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort./
Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,
Sa se stinga... Stele-n ceruri tremurand sa cada jos:
Raurile sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunzaV Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos."

Moartea devine in aceasta clipa un fenomen dominant:

"Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:
intunericul e haina ingropatelor risipe.
Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic.
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.
Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? - Nimic!!".

Pentru poet, ca regizor suprem a marii diorame a omenirii si a universului, istoria lumii se repeta in mod simbolic, fiind inscrisa in mari registre ale timpului:

"Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita,
Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita,
Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc sufietu-mi mut?
Si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. Si toate
Cu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate...
Vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut."

Conceptia lui Eminescu anticipeaza pe a lui Husserl, dupa care se poate "reduce la temporalitate intreaga eternitate a Ideilor", in asa fel incat "eternitatea devine omnitemporalitate".



Nemurirea devine un apanaj al atemporalitatii, fiind prezenta si in forme fixe, ale spiritului:

"Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemurirei
E o picatura-n vinul poeziei si-a gandirei,
Dar o picatura numai. Decat altele, ce mor,
Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate.
in zadar le scrii in piatra si le crezi eternizate,
Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator./
Si de-aceea beau paharul poeziei infocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate
Sa citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura -7 in zadar o masuram noi cu-a gandirilor masura
Caci gandirile-s fantome, cand viata e vis."


Poemul este, in intregul sau, un elogiu adus cugetatorului, similar cu batranul dascal din "Scrisoarea I", care tot "socoate si socoate":

"Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliu
Palid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu:
in zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn;
Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede,
Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete -
Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn."

Destinul lui este de a rezista tuturor manifestarilor entropice negative, de a fi un oponent al zeului Cronos, prin puterea cugetarii si a artei, in ipostaza de Orfeu care sta cu "cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata"si priveste cu ochiul spre "jocul bland al marii", auzind vantul care-l "insala".


Muzica devine astfel un principiu ordonator al intregii lumi, pentru ca in puterea ei se afla intreaga miscare a sferelor:

"De-ar fi aruncat in chaos arfa-i de cantari imfiata,
Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata,
Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut...
Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune
Si popoarele de stele, universu-n rugaciune.
in migratia eterna de demult s-ar fi pierdut."

Sub semnul armoniei universale, al muzicii sferelor, lumea intreaga sta intr-un echilibru fragil al spatiilor cosmice, al eternelor nasteri si morti ale universului.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate