Romanii, asezati in calea navalitorilor, au suportat aproape intotdeauna confruntari inegale. Cele mai stralucite victorii s-au obtinut impotriva unui dusman cu mult mai numeros. Literatura noastra a transfigurat artistic de multe ori aceste rascruci ale des­tinului romanesc, incercind sa surprinda "miracolul" prin care tara a ramas, iar agresorii ei s-au spulberat.

In Scrisoarea III apare unul dintre voievozii care au intruchipat miracolul romanesc, devenind simbol al luptei unui popor pasnic dar neinfricat impotriva unor cotropitori trufasi.
Fragmentul din manual prezinta viziunea eminesciana asupra Istoriei, evocind un timp eroic al Patriei prin intilnirea dintre Mir­cea cel Batrin si Baiazid (inaintea bataliei de la Rovine din 1394) si prin descrierea acestei lupte, cu o desavirsita arta literara.,

Primele sase versuri infatiseaza sosirea armatelor dusmane ("Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii", in numar co­plesitor, ca o invazie de lacuste:

"Vin de-ntuneca pamintul", "in sunet de fanfara") si prezenta ostii romane, contopita cu "codrul de stejar".

intilnirea celor doi conducatori, precedata de solia de pace a domnitorului muntean, pierde din solemnitate, datorita infatisarii modeste a lui Mircea:

"Un batrin atit de simplu, dupa vorba, dupa port".

Notam ca simplitatea aceasta nu priveste decit infatisarea si comportamentul, aratind un om neiubitor de podoa­be inutile si atitudini semete. Urmeaza dialogul in care se realizea­za portretul celor doi. Baiazid i se adreseaza lui Mircea neceremo-nios, ca si cum ar fi un om oarecare ("-Tu esti Mircea?") si il ameninta, "a schimba coroana intr-o ramura de spini" inseamna a risipi cu desavarsire o tara si un popor, lasind in urma pustiul in care cresc doar spinii. Mircea pastreaza legea- ospetiei cu multa stapinire de sine, ureaza bun sosit lui Baiazid, ca unui oaspete, si refuza cu hotarire sa i se supuna, fara trufie, cerind pacea, ba chiar magulind mindria sultanului:

"Sa ne dai un semn si noua din mila Mariei tale..."

. In incheiere, el invoca seninatatea in fata destinului, specific romaneasca:

"Ce e scris si pentru noi
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi".

Sultanul confunda modestia lui Mircea (izvorind din felul de a fi al poporului), dorinta de pstoe ce-l caracterizeaza, intelepciunea unui domnitor ce vrea sa evite varsarea de singe, cu slabiciunea si cutezanta de neingaduit unui nevolnic. Sultanul, obisnuit cu fastul, cu stralucirile exterioare, este orbit; el nu poate patrunde dincolo de aparente si de aceea ia mo­destia drept lasitate. Faptul ca un suveran avind infatisarea lui Mir­cea s-ar putea impotrivi chiar si o clipa dorintelor sale ii stirneste furia, declansind un intreg discurs, strigat parca din ce in ce mai tare, pe masura ce multumirea de sine, ingimfarea, il imbata. Sul­tanul j)are beat de propria lui glorie atunci cind isi descrie victo­riile, intre cei doi incepe o prima batalie - deloc neinsemnata -, o incrucisare a vorbelor inainte de incrucisarea armelor. Putinele cuvinte ale domnului muntean sint inecate in torentul vijelios de fraze rasunatoare, nimicitoare parca, ale sultanului. Continutul ar­gumentelor, ordinea lor, vesmintul de cuvinte care le imbraca, urmaresc sa-l convinga pe ascultator de adevarul cuprins in cuvintare. infruntarea dintre Baiazid si principii Apusului apare ca un razboi al intregii lumi, pentru ca sultanul stapinea un impe­riu, dar si pentru ca gloria pe care si-o atribuie n-ar fi incaput in cadre mai strimte. De aceea, el accentueaza faptul ca toti adversarii sai, top, cei de o alta lege - "Tot ce sta in umbra crucii" -, toti cei mai vrednici si vestiti - "Toata-floarea cea vestita a intregului Apus" - i s-au impotrivit. Maretia unei biruinte nu se poate stabili decit in functie de prestigiul adversarului. De aceea sultanul slaveste stralucirea cruciatilor si multimea lor:

"S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta".

Con­fruntarea seamana cu o lupta a fortelor dezlantuite ale naturii:

"Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
in turbarea-i furtu­noasa a cuprins pamint si mare".

Fulgerele (cerul), marea si pamintul inseamna intregul univers. Dusmanii sultanului se string precum riurile din toate partile lumii, parind a zgudui temeliile lumii ca un cataclism natural:

"Zguduind din pace-adinca ale lumii Inceputuri,
innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura inspaimintata marea de-ale lor corabii!..."

Orizontul, intunecat de scuturi, marea inspaimintata de corabii, dusmanii precum riurile si padurile "de lanci si sabii" sugereaza insasi natur?. inspaimintata de fortele care-J infrunta pe sultan. La Nicopole aceste armii stau ca "zidul neinvins".



Este prima parte a discursului, realizata prin exagerari voite de poet spre a da imaginea impresionanta a imparatilor si regilor care au pornit razboi impotriva Semilunei, din perspectiva trufiei sultanului. Energia acestuia de a-i infrunta se naste din ura, din ura neimpacata si oarba, dintr-o inversunare nepotolita, care-i stirneste dorinta de a-i umili pe dusmani. Nu este vorba deci de o victorie dreapta intr-o batalie purtata cu iscu­sinta, ci de aspiratia de a strivi alte popoare:

"Din pristolul de la Roma sa dau calului ovaz..."

"Pristolul* (altarul) de la Roma este centrul sflnt al crestinilor. Lipsa de omenie si de toleranta a sul­tanului pentru cei de o alta lege, caracterul lui marunt, transpar in aceasta dorinta meschina, ignobila.
Imaginea calului in altarul invinsilor este echivalenta cu ima­ginea coroanei lui Mircea prefacuta in ramura de spini, ambele simboluri ale distrugerii totale de popoare, civilizatii, culturi. Mindria de sine se desface din vqrbele otravite de ura ale lui Ba-iazid:

"sa trec falnic, fara pas,".

In finalul discursului se rosteste argumentul suprem al demonstratiei: toiagul mosneagului nu poa­te sta in cumpana cu fortele lumii intregi, care au zguduit cerul si marea, si pe care totusi le-a biruit. Urmeaza raspunsul lui Mircea, de aceasta data energic, amplu. Tonul lui Mircea de asemenea va creste progresiv. Mircea arata sultanului deosebirea dintre apa­renta si esenta, ii dezvaluie ceea ce se afla sub invelisul lucrurilor. Aceasta dezvaluire a adevarului priveste persoana sa (Mircea afirmind cu demnitate voievodala ca batrinul dinaintea lui Baiazid este "Domnul Tarii Romanesti") priveste poporul roman (a carui istorie, invocata de la inceputuri il dovedeste imposibil de infrint) in sfirsit, priveste faima de care sultanul era atit de mindru si care nu este decit un lucru vremelnic. Mircea sugereaza ca dispretul sultanului provine din necunoastere: "Eu nu ti-as dori vreodata, sa ajungi sa ne cunosti".

Expresia domnitorului este in aceasta parte a raspunsului sau de sfatosenie batrineasca, dar numai aparent, caci vorbele atit de linistite taie ca sabia cu ironia lor amenintatoa­re; Darius, invinsul, este numit ironic "oaspe", ceilalti navalitori sint numiti, cu imprecizie aluziv ironica "multi".


Ironica este si expresia populara "lumea nu putea sa-i mai incapa".

Mircea face un iscusit si lamuritor joc de cuvinte intre "au cerut pamint si apa" si "toti o apa s-un pamint", expresii in contextul carora termenii sint inversati, dupa cum si situatia pe care o desemneaza reprezinta o ironica inversiune: din poftitori de "pamint si apa" - cerere sim-

bolizind supunerea neconditionata -, acei "imparati si regi" devin "apa si pamint", adica sint distrusi cu desavirsire.
Observam ca definindu-se pe sine, Mircea isi caracterizeaza de fapt poporul:

"Nu e om de rind, el este Domnul Tarii Romanesti.
Eu nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti".

A doua parte a discursului domnitorului este un contraargument la faimoasele izbinzi ale Semilunei. Mircea descopera sultanului ca bataliile cu care se lauda s-au purtat pentru "laujri" , partile adverse fiind ca­racterizate de aceeasi sete de glorie. intr-o astfel de lupta nimeni nu poate avea certitudinea victoriei, acea izbinda fiind inttmplatoq-re, caci ii lipseste cauza dreapta, nobila, care s-o faca necesara. in raspunsul fui, domnitorul aminteste trecutul cel mai indepartat, pentru a sfirsi cu ceea ce decurge din lectiile pe care le-a oferit istoria. In opozitie cu acele osti "leite-n zale de-=mparati si de vi­teji", Mircea. Aseaza inaintea sultanului valorile lui:

"saracia si ne­voile si neamul..."

, adica dorinta de viata libera in care poporul sa-si implineasca rosturile sale stravechi. Cuvintele citate s-au pastrat in constiinta noastra nationala ca o maxima. Ultimul punct al argumentatiei priveste faptul ca, luptind, nu pentru vreo glorie, ci pentru neam si tara, batrinul voievod va fi ajutat de intreaga natura:

"tot ce misca-n tara asta, riul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este".

Daca in discursul sultanului erau invo­cate elemente cosmice (cerul, marea, pamintul) suportind dezlantuirea razboinica a lumii (cuvintele "riuri-riuri" si "paduri de lanci si sabii", folosite in sens figurat desemnau multimea de oameni si arme) - un univers natural "pasiv", natura invocata de Mircea este luminoasa, senina, ("riul, ramul") si "activa", solidara cu omul, fraterna, umanizata, asa cum apare in conceptia populara romaneasca. Ultimele cuvinte rostite de Mircea constituie punctul culminant al argumentatiei sale: faimei sultanului i se va impotrivi "iubirea de mo§ie", zid de nebiruit, zidul inimilor viteze si iubitoare de tara ale romanilor, un zid necunoscut inca de sultan, altfel decit zidul taberelor de la Nicopole. Mindria nationala a poetului tran­spare in maretia rostirii lui Mircea.
Partea a doua a fragmentului descrie batalia de la Rovine. Poe­tul nu urmareste o reconstituire istorica a luptei, ci numai infrun­tarea naprasnica, eroismul ostirii romane sub comanda lui Mircea, pentru apararea pamintului stramosesc.


Ca un ecou al cuvintelor anterioare ale domnitorului, "Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium".

Impresia de miscare furtunoasa, de zgomot asurzitor si de culori fulgurante este coplesitoare. Culoarea apare mai ales sub aspectul contrastelor de lumina si umbra:

"Mii de coifuri lu­citoare ies din umbra-ntunecoasa"; "Lanci scinteie lungi in soare, arcuri se intind in vint.
Si ca pouri de arama, si ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecindu-l , vin sageti de pretutindeni".

Termenii de comparatie "nouri de arama", "ropotul de grindeni", "vijelia", "plesnetul de ploaie", "crivatul", "gerul", "potop", "mare turburata dau senzatia ca lupta seamana cu o dezlantuire a fortelor naturii. Dusmanilor li se pare "ca se naruie tot cerul"; . oastea romana le apare precum urgia, "sfirsitului lumii" din vechile credinte populare. Alaturi de cuvinte care redau sonoritati diferite ("urla", "striga"), apar cuvinte in interiorul carora se repeta acelasi sunet sau grup de sunete. De exemplu, in "vijiind ca vijelia" se repeta sunetele v si;, in "durduind" - d, in "plesnetul de ploaie" - grupul pi. E un joc al consoanelor, din care Eminescu obtine mari efecte imitativ-pnomatopeice. Auzim zbirniitul suierat "al sagetilor, tropotul cailor. Un efect muzical e creat de "linistea" care se lasa dupa batalie,, prin repetarea vocalei a pe care cad ac­centele:

"falnic armia".

In descrierea luptei de la Rovine s-a re­marcat o foarte savanta orchestratie. Putem "asculta" aceasta des­criere. Ritmul evenimentelor este extraordinar de rapid; remarcam frecventa verbelor de miscare, cu sens propriu sau figurat:

"ies", "implu , "roiesc", "bat", "vin", "ridica , "se clatina", "cad", "lo­vind", "mina", "gonind", "soseau", "calca", "gonind", "trec rupindu-|i", "risipite se-mprastie".

A cadea si a veni limpezesc, in iuresul bataliei, sortii de izbinda; "cad" (ca si "se clatina", "se rastoarna") indica in gradatie descendenta soarta ostirii vrajmase, iar "vine" (impreuna cu alte verbe ale inaintarii zdrobitoare) -biruinta in lupta, apropierea de victorie a romanilor. Repetitia "vi­ne, vine, vine are intelesul rapiditatii superlative. Astfel de super­lative "se aud", datorita unei obligatorii accentuari ascendente.


Ca si comparatiile, repetitiile amplifica efectele de sunet si miscare clocotitoare, grandioasa:

"Ce mai freamat, ce mai zbucium!"; "mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies..."

. "Caci" se repeta (la inceputul a doua versuri succesive) in raport cu Jn zadar", ambele repetitii apasind opozitia intre dorinta furibunda de victo­rie a sultanului si realitatea care o contrazice (sultanul e silit sa vada realitatea). Cel mai frecvent apare conjunctia "si", semn al precipitarii expresiei. Constructiile s inctatice, elementele de re­latie, inversiunile, anumite repetitii sugereaza efortul expresiei de a prinde ritmul miscarii, tensiunea sub care privitorul uluit vrea sa capteze in cuvint impresia pe care i-o produce succesiunea ra­pida a evenimentelor. Recunoastem si forme ale oralitatii, dar si reflexe ale limbii vechi. Observatia priveste si vocabularul: a mina, a certa, a dura, a roi, leit. Cuvintele si constructiile populare vechi aseaza convingator in epoca acest episod istoric. O limba prea ar­haica i-ar fi fost straina cititorului. Apar insa si arhaismele nece­sare:

"ieniceri", "spahii", "Aliotman , "asab".

Exista termeni cu semnificatii adinci, desi par simpli, de pilda, "pleava vinturata".

Ostirea care venise "innegrind tot orizontul" e comparata in final cu "pleava", ceea ce se arunca dupa alegerea rodului bun, exact alegerea care s-a facut in timpul bataliei. Actiunea are loc "intr-un ceas".

Seninatatea antepenultimului vers, care contrasteaza cu incrincenarea bataliei, exprima dispretul poetului fata de tot ce este pleava" si "vinturare" - risipire, nestatornicie.
Urmarind sub raportul mijloacelor artistice acest fragment din

Scrisoarea III, constatam ca intregul text se bazeaza pe antiteza, deoarece Eminescu prezinta doua atitudini intre care nu poate e-xista mediere, impacare. Apare antiteza dintre modul de existenta al unor popoare m lume, antiteza dintre conceptiile privitoare la rolul conducatorilor (din care decurg portretele literare ale lui Mircea si Baiazid) si descrierea prin contraste a bataliei dintre romani si pagini.