"Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cite o stea va vesteji pe cer in indepartari, pina cind acest pamint sa-si stringa toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."

. Aceasta "in­troducere" ar trebui memorata, pentru frumusetea expresiei si pentru adevarul ei.

Este ultima fraza a cartii lui G. Calinescu, Via{a lui Mihai Eminescu. Poate ca nimeni nu a cuprins mai bine in cuvinte unicitatea absoluta a poetului, durata geniului sau, com­parabila cu a erelor geologice si nasterea poeziei lui din "toate sevele" pamintului romanesc.

Cultura noastra are radacini adinci in creatia populara. Emi­nescu a fost fascinat de folclor, pe care l-a cules cu entuziasm, captindu-i miresmele in citeva dintre creatiile sale desavirsite.
Calin (file din poveste) s-a nascut dintr-un basm popular, ver­sificat intii sub titlul Calin Nebunul, in care fabulosul popular se distileaza intr-un lirism de o densitate plina de suavitatile vrajei specific eminesciene. Ultima parte a poemului surprinde in trei lungi paragrafe lirice descrierea padurii de argint, nunta impara­teasca a lui Calin si nunta gizelor. Nuntirea, intr-un inteles mai general, inseamna armonizarea tuturor elementelor universului, intre care este cuprinsa si fiinta omului. Codrii in care se va sar­batori nunta sint vazuti de departe, "albind".

Perspectiva este pre­dominant vizuala:

"vezi.albind".

Verbui "vezi" se repeta mareind succesiunea elementelor pe care le dezvaluie patrunderea progre­siva in teritoriul stravechi al codrilor uriasi: albul sclipitor al padu­rii, izvoarele, masa nuptiala. Epitetele "de arama" si "de argint" sint metafore, prin urmare epitete metaforice ale termenului "co­dri".

Sugestia este de fosnire metalica bogata, coplesitoare, stra­batuta de reflexe rosii sau albe. In basme, aceste determinari fan­tastice ale padurilor se refera mai intii la o gradare a risipei de bogatie, la o progresie a valorilor si abia pe urma la frumusete, dar in ambele cazuri ele privesc tinuturi ale imaginarului, ale idea- litatii, ale unui spatiu de dincolo de lumea aceasta, care exista de-a pururi, nealterat. Imaginea auditiva concentrata in epitetul "min-ara" ("mindra glasuire ), impresioneaza prin capacitatea de sinteza a acestui cuvint popular, insemnind frumusete, bogatie, noblete, inaltime, demnitate, semetie. Termenul vechi "glasuire" are sensul de "spunere", dar si de "cintare", "tinguire", sugerind sonoritati nenumarate, adunate intr-un singur flux sonor, armonios. Terme­nul "acolo" arata un loc unic, un tarim in care totul se afla sub puterea vrajei. Izvoarele cu prospetimea lor, alaturi de "omatul" (din comparatia "iarba pare de omat") albul racoros hibernal, in plina vara, creeaza un fior senzorial complex. Culoarea rece si pura a florilor albastre, rupta parca din culoarea cerului, este incalzita de sevele florale, cerescul unindu-se eu huma. Fragezimea florilor, reflectata de metafora "tremur", in asociatie, cu epitetul "ude", im­bogateste imaginea de frumusete vaporoasa. "Vazduhul tamiiet" inseamna inmiresmat de parfumuri grele, ca miresmele arse in­tr-un templu, care imbata sufletul, inaltindu-l . Impresia de fosnet rascolitor al unei paduri batrine (codrii), creata de metafora "poar­ta suflete sub coaja,

Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja", subtiaza hotarul dintre real si fabulos; "trunchii" ar putea fi vrajiti, dar aceasta vrajire apare prin mijlocirea unei comparatii, care o ambiguizeaza. Cel care asculta acest "basm" simte vibratia vie a padurii, fiind introdus treptat intr-un univers care il atrage in chip irezistibil. "Mindrul intuneric" al "padurii de argint" ui­meste pentru ca termenii "intuneric" si "argint" se resping. Se cre­eaza, astfel, o tensiune lexicala ce sugereaza un teritoriu in care asemenea antinomii sint posibile. Epitetul "mindru", desi pare o-bisnuit, devine rar alaturi de substantivul intuneric, asociatie im­proprie in limbaj curent. Maiestatea padurii intunecate isi revarsa splendorile luminoase. Eminejscu este uii exceptional poet al apei. Sintagma "izvoare zdrumicate" este un epitet antitetic, deoarece apa si actiunea de a zdrobi (zdrumica) nu se pot acomoda. "Licu-rind da sugestia de sclipiri fugare. In zbuciumul apei, in miscarea ei cristalina, vizualul $e dinamizeaza, privirea aluneca repede ur-mind meandrele apei. In contextul anterior, cuvintul "izvoare" crea impresia de curgere blinda, linistita. Acum miscarea este capricioa­sa, plina de surprize, din acelasi unglji al insufletirii naturii ("sus­pina" - metafora personificatoare). "in ropot", adica ritmic, rapid, sonor, linga epitetul "dulce", cu sens de blind, in surdina, da im­presia de imblinzire a apei, pentru ca imaginea urmatoare sa o contrazica:

"Ele sar in bulgari fluizi".

"Bulgari fluizi" caracteri­zeaza prin asocierea contrastanta solid-lichid miscarea iluzorie a volumelor de apa. "Cuibar rotind de ape."

este o metafora desa-virsita (analizata, intre altii, de Tudor Arghezi, care i-a reconstituit geneza) in care pluralul si gerunziul sugereaza alergarea concen­trica a undelor, impletindunse mereu. "Zicerea" lunii infioara cu fixitatea reflectarii in fluidul neobosit:

"In cuibar rotind de ace, peste care luna zace".

Se produce aspectul de imaterialitate (apa-

lumina-umbra) si farmec misterios, promitator, datorita astrului incarcat de taina. Fluidului acvatic ii raspunde fluidul animat, din aer, suvoiul tremurator si inaripat al miilor de fluturi "mici - al­bastri" si al roiurilor de albine. Trupul de riu aerian, forfotitor, colorat in albastru si auriu introduce in cadru preaplinul vietii ine­puizabile ca "popoarele de muste".

Lumina si culoarea devin mai intense in intunericul de fundal al noptii; albinele, florile, mierea, sint imagini solare, desi peisajul este nocturn. Racoarea si caldura, albastrui si auriul, sunetele cristaline se amesteca intr-o unica im­presie de tara vrajita, de tarim al raiului, in care se gasesc toate izvoarele vietii, (elementele naturii: codri, izvoare, trunchiuri, ra­muri, pietre, unde, bulgari, ape, fluturi, riuri, numite prin substan­tive la numarul plural sint nesfirsite). Trecerea spre a doua sec­venta se face prin ideea de revarsare sarbatoreasca a "popoarelor" de insecte, prin rotirea lor neistovita, incununind ca un triumf betia de senzatii (vizuale, olfactive, tactile, auditive), anticipind petrece­rea nuntii imparatesti. Un efect de contrast uimeste pe cititor cind, dupa tumultul insectelor, privirea coboara asupra "lacului".

Lacul, o stare de pace a apei prin clatinarile lui egale, produce un farmec adormitor, exprimat in epitetul personificator "somnoros".

Epite­tele "somnoros" si "lin emana seductia adincurilor fermecate. Sintagma "masa mare" este subliniata de poet. Masa "cu faclii prea luminate" se afla situata, in anumite texte populare, pe un alt ta­rim, uneori in cer. in poemul eminescian, ea apare in codru, dar la fel de idealizat, pentru ca la aceasta masa se string "din patru parti a lumii imparati si-mparatese", Feti-Frumosi, Zmei, soarele, luna. Sint personaje ale basmului fantastic romanesc, contrastand prin pitorescul cromatic "par de aur" - "solzi de otele" (epitete metaforice). "Cititorii de zodii" presupunem ca au vesminte stra­nii, mai ales linga "sagalnicul Pepele".


Individualizarea "craiului" ne departeaza, insa, de basmul po­pular romanesc, apropiindu-ne de atmosfera fabulosului de curte medievala:

"in jilt cu spata", "poarta mitra", "cu barba pieptanata", "tapan", "drept", "cu schiptru-n mina, sede-n perine de puf , "cu crengi il apar pagii".

Intrarea nuntasilor,,a craiului, a mirilor, iar in final a nunului - "mindru soare" si a nunei - "mindra luna" este ceremonioasa. Mirii apar din codru, ca dintr-o imparatie a lunii. Se detaseaza portretul miresei, alcatuit vizual, cu exceptia fosne­tului de frunze stirnit de poala rochiei, care mareste vraja in tace­rea solemna, magica. Ideal de frumusete feminina, singularizata prin "steaua" din frunte, insemn astral, care impreuna cu "soarele" si "luna" o integreaza in perfectiunea cosmica, mireasa e luminoa­sa, purtind culorile naturii.
Prin ultimul paragraf liric al partii a VUI-a, poetul coboara din solemn in voiosia populara- Tonul e jovial, glumet; sint vizate efectele comice ale basmului popular si ale nuntii taranesti. Fan­tasticul e prezent in personificarea miniaturala. Metaforele aproa­pe dispar, lasind loc unui vocabular uzual in lumea satului:

"saci", "placinte", "colaci", "mester", "purici", "popii", "sede", "lautarii", "pintec", "labe".

Gizele sint zgomotoase precum "norodul" si tot ca el iubesc adunarile numeroase si risipa de miscare, personajele nenumarate - "furnici", "albine", "purici", "tintari , "fluturi", "gindacei", "carabusi", "trec", "duc", "aduc", "vin".

Farmecul con­sta mai ales in viziunea miniaturala si usor parodica:

"in vesrhint de catifele, un bondar rotund in pintec
Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cintec;
O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur".


"Eminescu este cel mai dificil poet roman si cel mai de ne­inteles. Dindu-ne iluzia, totusi, ca poate fi inteles", scria Nichita Stanescu. Ne amagim cum putem cu aceasta impresie.