Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







               

Poemul "Melancolie" apare la 1 septembrie 1876, in "Convorbiri literare", fiind "unul dintre cele mai bogate in substanta lirica si unul dintre cele mai miscatoare pe care le-a compus Eminescu" (Alain Guillermou). Sub semnul astrului dominant al noptii, meditatia romantica eminesciana dobandeste cele mai mari profunzimi ale gandului si ale viziunii poetice. E cunoscuta invocatia lunii din "Scrisoarea I", care deschide spatiul visarii si faciliteaza marile viziuni cosmogonice si apocaliptice asupra universului. Luna este, in acest poem, "stapan-a noptii", cunoscatoare a marilor mistere ale lumii de la nasterea cosmosului, un depozitar al memoriei remanente, obiect de atractie pentru poetul romantic prin forta sa magica de atractie.


In "Melancolie", intr-o viziune mai pesimista, luna apare intr-o ipostaza mai putin obisnuita, "moarta", semn al dereglarii mecanicii cosmice, cu urmari pustiitoare asupra lumii terestre si, in continuare, prin reverberatie lirica, asupra lumii interioare a poetului. Poezia are un incipit maiestuos, de o solemnitate funerara, intr-o atmosfera feerica, ce sugereaza un ritual cosmic plin de grandoare:

"Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,
Prin care trece alba regina noptii moarta."

Invocatia poetului ia aspect de litanie cosmica, situata, ca tonalitate, intre lamentatie si infiorare profunda in fata unei procesualitati marete:

"O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie
Si in mormant albastru si-n panze argintie,
in mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,
Tu adorat si dulce al noptilor monarc!" Cadenta solemna a versurilor, constructiile perifrastice, apozitiile, vocativele si imperativele dezvaluie o traire lirica intensa in fata unei imagini neobisnuite, cosmosul ca "mormant albastru", mausoleu, racla a intregii lumi, in care, in chip mitic, primul locatar este insusi "al noptilor monarc".


Oglindit intr-un astfel de mormant cosmic, pamantul inregistreaza, intr-o imagine lugubra, trecerea devastatoare a timpului:

"Bogata in intinderi sta lumea-n promoroaca,
Ce sate si campie c-un luciu val imbraca;
Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar."

Ca tema cu predilectie romantica, ruinele intorc privirea spre timpurile trecute, atentia poetului zabovind asupra bisericii, simbol al spiritului etern, loc sacru, supus ele insusi destramarii si deriziunii:

"Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza,
O cucuvaie sura pe una se aseaza,
Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca,
Si straveziul demon prin aer cand sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale,
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale."

Demonul ce patrunde in biserica in chip de profanare, instapanindu-se asupra locasului sfant, trezeste fortele primare ale naturii, ca duhuri ale noptii, care scot un zgomot sinistru:

"Biserica-n ruina
Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana,
Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vantul -
Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvantul -
Nauntrul ei pe stalpii-i, pareti, iconostas,
Abia conture triste si umbre au ramas;
Drept preot toarce-un greier un gand fin si obscur,
Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur."

Lumea maruntelor vietuitoare, ca martori ai degradarii lumii, se dezvaluie prin aceasta privire in detaliu, chiar in miezul lucrurilor, imaginea fiind apropiata cadru cu cadru, intr-o suita de substituenti cu valoare de simbol. Peste tot, in plan terestru, se observa urme ale crepusculului, ruinele trecutului, biserica aflata intr-o stare de degradare accentuata, devenita loc de refugiu pentru mici vietuitoare, cariul si greierele. Biserica este "trista, pustie si batrana", simbol al degradarii accentuate a lumii, al lipsei de insemnatate a zidirilor pamantesti in fata timpului neiertator.
Peisajul dezolant al lumii in ruina se reverbereaza, prin meditatie trista, asupra sufletului poetului in partea a doua a fragmentului:

"Credinta zugraveste icoanele-n biserici-
Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas
Abia contururi triste si umbre-au mai ramas."




Lumea, supusa degradarii inevitabile in fata timpului, isi pierde pentru ,poet identitatea, el repetand, in propria lume interioara, moartea peisajului din plan terestru si cosmic; trupul insusi devine sicriu pentru un suflet instrainat:

"In van mai caut lumea-mi in obositul creier,
Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier:
Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu,
Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu.
Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura
incet repovestita de o straina gura,
Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea - si rad de cate-ascult
Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult."

Viata devine vis, "incet repovestita de o straina gura", calauzita de puteri necunoscute, misterioase, de stranii premonitori ai evenimentelor destinului.
Atitudinea reflexiva a poetului surprinde, in sens pesimist, un ciclu temporal in viata universului. Circularitatea eterna a anilor creeaza impresia de stante temporale, in care tot ce misca pe pamant, oameni sau insecte, se supun acelorasi sincope in curgerea vremii, cu efecte devastatoare. Peisajul campestru, cu biserica in ruina si cimitirul cu "strambe cruci", imagine ! rasturnata a mausoleului cosmic al lunii, are semnificatii profunde in descrierea pustiului lasat in urma de zeul Cronos, a felului in care patina timpului se intipareste in formele materiale. Senzatia de privire dinspre viitor spre trecut releva acelasi efect asupra poetului:

"Parca-am murit de mult."

, viata desprizandu-se, din aceasta perspectiva, ca o entitate aparte, separata de a fiintei, ca o proiectie a unui caier atemporal cu dimensiuni multiple intr-un caz particular de linearitate a vietii, cu inceput si inevitabil sfarsit.
Teme si motive ale poeziei "Melancolie"
.  Tema selenismului potentator al magiei, al vremurilor de invocare a fortelor, inmagazinate in lucrurile sacre, cum este cazul bisericii. Luna nu mai este un astru olimpian; ea isi refuza rolul de martor al timpurilor trecute, pregatindu-se pentru apus. Spanzurata pe cer de milenii, se pregateste de somn, reiterand mitul biblic potrivit caruia Dumnezeu se odihneste in a saptea zi. Disparitia lunii sugereaza o abolire a temporalismului greoi, pentru ca este asociata cu inregistrarea evenimentelor lumii, iar lipsa ei sugereaza patriei de dincolo de lume, care pot reda, ca in cazul unei carti, aparentele trecutului si viitorului. in alte poezii, luna isi face disparitia in valurile marii:

"Cum luna melancolica si palida dispare
in instelata mare!".

Aici disparitia se regizeaza prin tragerea cortinei, "in mormant albastru".


Motivul ruinelor: biserica exprima, in aparenta ei liniste, forte transcendente, modificand destinul poetului, deschizandu-i o alta perspectiva asupra evenimentelor.
Simbolistica mirilor vietuitoare, reprezentate de greiere, de cariul care isi desavarseste incet opera distructiva, si de cucuvea, paznic al noptilor nesfarsite. Greierele are un rol aparte in structura generala a poeziei, simbolistica acestei insecte fiind complexa, relevata si in "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant:

"Greierul care isi depune ouale sub pamant, care traieste in acest mediu si care apoi iese la suprafata pentru a se transforma in imago (forma definitiva a insectei devenita apta pentru reproducere), reprezenta pentru chinezi triplul simbol al vietii, mortii si invierii. Prezenta sa in case era considerata a fi o promisiune de fericire. Aceeasi credinta poate fi intalnita si in cadrul civilizatiilor mediteraneene. Originalitatea chinezilor ramane insa evidenta prin faptul ca acestia cresteau greieri cantatori, pe care ii tineau in niste mici colivii de aur sau in niste simple cutii. Ei mergeau chiar pana la a organiza lupte intre greieri."


Melancolia, stare de spirit dominanta, vazuta ca o modalitate de introspectie, de sondare a visului, a destinului. Melancolia, sentimentul romantic cel mai des intalnit, se explica prin faptul ca impresia generala este de timp trecut, de vreme ce inceteaza sa-si mai desfasoare caierul temporal, pentru ca se apropie de sfarsit. Poetul ii reconstituie partile pierdute dintr-un "off atemporal, privind din afara ceea ce se intampla, cu un ochi neutru, fara a se interfera in aparenta generala a spatiului.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate